duminică, 25 mai 2008

Faptele parintilor si sanatatea copiilor

Natura omului nu se rezuma la trup, insusirile sufletului - inclusiv cele maladive si pacatoase - mostenindu-se.

Acest fapt a fost luat in seama de catre Sfantul Ierarh Filaret al Moscovei. In "Convorbirea despre nasterea de prunci binecuvantata", el spune: "Unde a fost semanat grau, grau rasare, nu neghine. Unele boli trec de la parinti la copii. Este firesc ca parintii sa nasca prunci dupa chipul si dupa asemanarea lor, ca din pacatosi sa se nasca pacatosi, la fel cum din ofticosi se nasc ofticosi". Exista si cazuri deosebite: "Din parinti buni se nasc uneori copii nevrednici de ei, sau copii buni se nasc din parinti nevrednici, sau din parinti obisnuiti se nasc copii neobisnuiti."

Ierarhul aminteste ca Adam si Eva au nascut trei fii in perioade diferite ale vietii lor duhovnicesti. Indata dupa cadere si dupa izgonirea din rai, inca nutrind nadejdea naiva a unei izbaviri grabnice, protoparintii dau nastere lui Cain cel obraznic. Dupa ce au facut cunostinta pe propria piele cu greutatea pacatului, a asteptarilor inselate si a greutatilor vietii, ei dau nastere blandului si neprihanitului Abel. Si, in fine, dupa ce au trecut prin tragedia uciderii de frate, protoparintii, smerindu-se, zamislesc si aduc pe lume, cu nadejde in Dumnezeu, pe Seth cel binecredincios.

Subliniem: se mostenesc nu pacatele personale, ci predispozitia spre ele, adica pervertirea naturii omenesti. Cu ingaduinta lui Dumnezeu, pacatele nepocaite ale stramosilor provoaca modificari patologice in trupurile si in sufletele urmasilor. Nu este exclus sa fie vatamat genotipul. Intre insusirile innascute se numara, de pilda, caracteristicile fundamentale ale sistemului nervos (dupa I. P. Pavlov, intensitatea, mobilitatea si echilibrul proceselor de stimulatie si inhibitie). Acestea lasa o amprenta esentiala asupra particularitatilor temperamentale (impulsivitate, irascibilitate, lentoare, calm, vioiciune s.a.m.d.).

Iar temperamentul, la randul sau, are o puternica inraurire asupra comportamentului, caracterului, obiceiurilor, intereselor, cerintelor, si prin aceasta predispune la prezenta anumitor patimi pacatoase. De el depinde intr-o masura insemnata puterea cu care se manifesta emotiile negative (in primul rand mania si frica).

Colericul - om lipsit de echilibru, taios, care nu-si stapaneste emotiile, excesiv de direct - e temperamental si se aprinde ca paiele uscate. Spre deosebire de legmatic, el se supune maniei cu usurinta. Iar melancolicului - om inchis, sfios, retinut si vulnerabil - ii e nai greu sa biruie nu mania, cat intristarea si deznadejdea. Gandurile intunecate, dispozitia pesimista il biruie mai des decat pe sangvin. In mod evident, omul care a mostenit de la parinti (sau de la bunici) insusirile sus-mentionate va fi mai supus bolilor decat cel inzestrat cu o ereditate sanatoasa. Este cu totul de inteles: "Aschia nu sare departe de trunchi."

Pentru a fi corecti, trebuie sa observam ca nu exista temperamente "bune" sau "rele": fiecare are calitatile si neajunsurile sale. La cei mai multi dintre noi se imbina insusirile mai multor temperamente. Colerici, sangvini, flegmatici si melancolici "puri" se intalnesc mult mai rar. Formarea temperamentului are loc treptat, sub inraurirea mediului, educatiei, autoeducatiei s.a.m.d.

Ca atare, laturile negative ale temperamentului, care creeaza premizele pentru dezvoltarea patimilor pacatoase nu sunt nicidecum o povara pe care omul e condamnat s-o poarte toata viata. Ele pot fi infranate cu ajutorul eforturilor vointei si ratiunii. Iar trasaturile pozitive pot fi dezvoltate.

Cuviosul Ioan Scararul scrie ca unii oameni sunt din fire inclinati catre infranare, linistire, smerenie, blandete, umilinta duhovniceasca, iar la altii insasi "firea se impotriveste insusirilor celor bune, insa ei se silesc catre acelea, si chiar daca sunt cateodata biruiti, eu ii laud mai mult decat pe cei dintai, ca pe unii ce-si silesc firea".

Omul care pe calea slefuirii ascetice de sine a biruit mania si viclenia este mai presus din punct de vedere duhovnicesc decat cel care din fire este linistit si deschis la suflet. Virtutile dobandite prin propriile osteneli si prin lupta cu patimile sunt mult mai pretioase in ochii lui Dumnezeu decat calitatile bune mostenite de la parinti.

Ce vor mosteni copiii, daca parintii lor nu vor fi in stare sa corecteze manifestarile negative ale temperamentului lor in comportament si in comunicarea cu ceilalti oameni? Problema aceasta ramane deschisa. Poate ca dezlegarea ei va fi oferita de enigmaticele cuvinte ale inteleptului vechi-testamentar. Acesta, fiind urmas al unui neam binecredincios, da marturie despre sine precum urmeaza: eram copil iscusit, si de suflet inca m-am intamplat bun; si mai vartos, bun fiind, venit-am intr-un trup fara de prihana (Int. Sol. 8, 19-20).

Intemeindu-se pe bogata sa experienta pastorala si medicala, mitropolitul Antonie al Surojului afirma: "Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai slefuita, eliberata de acea "problema blestemata", ca sa folosim expresia lui Dostoievski. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: "Am cutare sau cutare ispita, apare in mine cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?" Si, "sapand" in trecutul lor, reuseam sa gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata. Problema aparea in fata acelui om, care o rezolva tocmai fiindca stia ca e un lucru mostenit si ca rezolvand-o o rezolva pentru bunica sa, pentru bunicul sau, pentru strabunicul sau si pentru parintii sai."

Un cunoscut pastor contemporan formuleaza legea ereditatii duhovnicesti: "Copilul primeste de la parinti doar acel potential al energiilor dumnezeiesti pe care il aveau parintii lui in momentul cand l-au zamislit." Acest fenomen explica de ce parintii le transmit copiilor lipsa de har, viciile si apucaturile daunatoare de care nu s-au putut elibera in timpul vietii lor de pana atunci. In egala masura se mostenesc si virtutile castigate, "potentialul energiilor dumnezeiesti harice".

Parintii sunt strans legati de copii prin legaturi nevazute, duhovnicesc-morale. Sufletele isi impartasesc valorile si sensurile pe care si le-au insusit. In popor se spune: "Suflet pe suflet vesteste." Comunicarea inimilor se savarseste ca intrepatrundere si cunoastere intuitiva, adesea inconstienta. De la stramosi la urmasi, ca de la donatorii de sange la pacienti, se face o "transfuzie" constanta de energie duhovniceasca.

Aceasta legatura aminteste oarecum de legea vaselor comunicante: nivelul apei din acestea este egal, oricat de mult s-ar turna ori s-ar scoate dintr-unul singur. "Fluidul" de care este plin "rezervorul" parintesc se transfera in sufletul copilului. Tocmai de acolo ia fiul sau fiica multe din elementele cresterii si dezvoltarii organismului sau, formarii personalitatii sale. Se transmit si urmarile pacatului, si roadele harului. Iar inraurirea tatalui are aceeasi insemnatate cu cea a mamei. Aceasta interactiune nu inceteaza niciodata, desi isi schimba formele si intensitatea. Probabil ca ea nu depinde de timp si spatiu - cel putin, nu dispare dupa moartea fizica a parintilor sau copiilor.

Dupa spusele Apostolului Pavel, patriarhul Levi i-a adus zeciuiala dreptului Melhisedec inca fiind "in coapsele" strabunicului sau Avraam (Evr. 7, 1-10). Acest pasaj din epistola apostolica este anevoie de inteles, intalnindu-se cu arhiereul Melhisedec, patriarhul Avraam i-a dat zeciuiala din cele mai bune prazi ale sale. Insa, dupa Legea lui Moise, zeciuiala era primita de la poporul lui Israel de catre leviti - urmasii lui Levi, stranepotul lui Avraam. Rezulta ca Melhisedec a primit zeciuiala prin Avraam de la insusi Levi. Avraam nu a generalizat, spunand ca aduce dar pentru toti urmasii sai, ci anume din partea lui Levi, care, ca sa zicem asa, exista genetic in samanta lui. Dinainte de a se naste pe pamant, Levi a platit darea de cinste lui Melhisedec si a implinit porunca lui Dumnezeu.

Nu el insusi - subliniaza Biblia, ci in persoana strabunicului sau, pe care nu l-a vazut niciodata viu!

Inraurirea duhovnicesc-genetica a mamei asupra copilului sau este intiparita atat in eposul popoarelor, cat si in experienta ascetica a crestinilor. Inima mamei iubitoare este un organ aparte, foarte sensibil, de comunicare cu copiii. El este uluitor de exact "reglat" pe "frecventa de transmisie" a copilului sau. "Rugaciunea mamei te ajunge din fundul marii" - glasuieste intelepciunea poporului. Fericitul Augustin spunea despre sine ca este fiul lacrimilor mamei sale, intrucat cu rugaciunile ei s-a intors, dupa indelungi cautari, la calea adevarata.

Sufletul iubitor de mama sufera si se mahneste intuitiv, chiar fara sa stie precis ca odrasla ei a dat de necaz. Cunoastem o multime de cazuri cand mamele au simtit de la departare momentul mortii copilului lor. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, multe femei si-au dat seama, printr-un "al saselea simt", de clipa mortii fiilor lor. Iar dupa aceea, dupa saptamani, venea hartia oficiala, si convingerea amara a inimii se confirma.

Iata un caz real, care s-a petrecut in anul 1996. Despre el s-a scris in presa centrala. Un oarecare parinte, pe nume Pavel, se intorcea acasa dupa slujba. De el s-a apropiat o femeie necunoscuta si i s-a adresat cu rugamintea: "Va rog foarte mult sa-l impartasiti pe fiul meu. Este vina mea ca nu s-a impartasit niciodata, ma tem pentru el". Femeia a dat adresa si a disparut repede. Parintele si-a amintit adresa, dar avea anumite indoieli - multe lucruri se pot intampla. Totusi, noaptea a simtit limpede ca trebuie sa mearga, si dimineata s-a dus la adresa cu pricina. I-a deschis usa un barbat ca la vreo patruzeci de ani, cu o infatisare foarte bolnavicioasa, cu fata supta. Indata ce parintele Pavel s-a prezentat si a zis ca a venit sa-l impartaseasca la rugamintea mamei lui, acela a incercat sa-l dea afara din apartament cu grosolanie, invinuindu-l de minciuna. S-a dovedit ca mama lui era moarta de doisprezece ani. Atunci, preotul a aratat cu mana un perete pe care atarna o fotografie si a intrebat: "Cine este acolo? Femeia aceea m-a rugat sa vin la dumneavoastra". Era fotografia mamei lui. Omul s-a albit la fata si l-a poftit pe preot in camera ca sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca.

In ziua urmatoare, parintele a simtit iar in sufletul sau nevoia de a-l vizita pe barbatul cu pricina. Ajungand acolo, a aflat de la vecini ca el murise noaptea trecuta. Vecinii i-au povestit ca prin betiile si bataile sale, omul practic isi bagase mama in mormant, si s-au mirat foarte tare ca un asemenea om s-a invrednicit sa se impartaseasca in ajunul mortii.

Intamplarea este, intr-adevar, enigmatica. Este limpede ca nu e vorba de o amagire demonica. Dupa cum se vede, cei morti stiu despre noi mai mult decat stim noi insine, si il roaga pe Domnul sa Se milostiveasca de cei cazuti. Ajutorul din lumea de dincolo de mormant da marturie despre faptul ca impartasirea, comuniunea dintre oameni (in cazul de fata rude) nu inceteaza odata cu moartea. Asadar, prin legatura duhovnicesc-genetica se transmite de la parinti la copii o anumita informatie duhovniceasca. Aceasta poate fi binefacatoare si mantuitoare sau, dimpotriva, aducatoare de boli si purtatoare de moarte. Sa ilustram aceasta afirmatie.

Candva, regele David s-a ispitit de frumusetea Batsebei, sotia generalului sau Urie. David l-a trimis pe Urie la moarte sigura si, eliberandu-si locul dorit, a induplecat-o pe Batseba sa-l ia de barbat. Pentru omorul cu premeditare, preacurvie si - principalul - lipsa pocaintei pentru cele savarsite, Dumnezeu l-a pedepsit pe rege. Prorocul Nathan i-a deschis lui David ochii asupra faradelegii sale, si acesta si-a recunoscut vina. Atunci, Nathan a raspuns: Domnul a ridicat pacatul tau de deasupra ta, si nu vei muri. Dar fiindca tu, prin aceasta fapta, ai dat vrajmasilor Domnului pricina sa-L huleasca, de aceea va muri fiul care ti se va naste. Si a lovit Domnul pruncul pe care i-l nascuse lui David femeia lui Urie, si acela s-a imbolnavit (I Imp. 12,13-15).

David s-a pocait cu amar. La rugaciunea fierbinte a adaugat postul aspru, nadajduind ca Domnul il va milui si copilul va trai. Strigatul sufletului necajit s-a intrupat in minunatele stihuri de pocainta ale psalmului 50. Si totusi, copilul a raposat. Si s-a indreptatit cuvantul Scripturii: fiecare se ispiteste de a sa pofta fiind tras si amagit; dupa aceea, pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, savarsindu-se, naste moarte (Iac. 1, 14-15).

Iubirea dintre David si Virsavia nu se incheie insa pe aceasta nota trista. Dupa ce au adus roade vrednice de pocainta, Dumnezeu a sfintit casatoria lor si le-a daruit fiu - legendarul rege Solomon. Domnul l-a iubit pe el, precizeaza Sfanta Scriptura (2 Imp. 12, 24). Acesta i-a intrecut pe toti carmuitorii pamantului prin bogatie, slava si intelepciune. Din pricina cucerniciei tatalui sau, el a trait ani multi si fericiti. In pofida acestui fapt, spre sfarsitul vietii lui femeile i-au stricat inima si au plecat-o spre inchinarea la idoli. De aceea, Dumnezeu l-a pedepsit pe Solomon: i s-a nascut Roboam cel cu putina intelepciune, ce prin prostia sa a pricinuit poporului multe nenorociri (3 Imp. 11, 1-43; Sir. 47, 14-31).

Sa ne gandim: cel mai intelept dintre oameni a nascut un copil slab de minte! Unii ar putea explica faptul acesta printr-un hazard nefericit sau prin cunoscutul principiu: "La copiii geniilor natura se odihneste". Aici este insa vorba de Pronia lui Dumnezeu. Pentru El nu este greu sa-i binecuvanteze cu darnicie pe toti urmasii nostri pentru cucernicia parintilor.

Un caz apropiat ca insemnatate este descris de Sfantul Ierarh Ignatie Briancininov. Pe cand era inca adolescent, Avva Elisei s-a imbolnavit si era pe moarte. Cu toate stradaniile doctorilor, nu mai avea de trait, dupa prognosticul acestora, mai mult de trei zile. Tatal tanarului, care ii ura pe monahi cu incrancenare, s-a grabit sa mearga la biserica Sfantului Marcu. Acolo l-a intampinat un Batran sfant si l-a intrebat: "Ce e cu tine, domnule Procopie? De ce esti necajit?" Tatal a raspuns: "Cel care ti-a descoperit numele meu iti va descoperi si pricina intristarii mele".

Stravazatorul nevoitor a mers impreuna cu tatal coplesit de jale la cel ce tragea sa moara si a poftit-o in odaie pe mama lui, care era femeie evlavioasa. Dupa aceea, bineplacutul lui Dumnezeu a inceput sa-l povatuiasca si totodata sa-l mangaie pe tata: "Dumnezeu cauta de la tine implinirea a trei porunci, si daca le vei pazi, ii va darui viata fiului tau". Tatal l-a chemat pe sfantul Evanghelist Marcu ca martor al fagaduintei sale ca va implini totul. Batranul a continuat: "Sunt de a

cum cincisprezece ani de cand preacurvesti, spurcand patul sotiei tale. Pentru aceasta, Dumnezeu a secerat cu moarte inainte de vreme cinci dintre copiii tai. Asta in primul rand. In al doilea rand, nu-l casatori cu sila pe tanar, ci da-i putinta sa primeasca chipul monahicesc. In al treilea rand, sa nu mai ai impartasire cu ereticii."

Tatal a ascultat si l-a incredintat pe Batran: "Voi pazi cuvintele tale in toate zilele vietii mele". Nevoitorul s-a rugat indata cu osardie, ca si cum s-ar fi pus chezas inaintea lui Dumnezeu pentru grabnica pocainta a pacatosului, si a treia zi baiatul s-a inzdravenit cu desavarsire.

Este limpede ca pricina duhovniceasca a bolii lui mortale erau pacatele grele ale tatalui - preacurvia, educatia gresita a fiului, in urma careia acesta putea sa se sminteasca si sa mearga pe urmele lui, si conceptia antihristica despre lume.

Intr-adevar, incalcarea de catre parinti a poruncii "sa nu curvesti" este extrem de primejdioasa pentru sanatatea urmasilor. Odata, Cuviosul Leonid al Opti-nei a primit un cuplu care avea un fiu bolnav psihic.

Sfantul a explicat ca boala cu pricina era pedeapsa Domnului pentru neinfranarea lor sexuala in ajunul marilor praznice bisericesti. Si Cuviosul Serafim de Sarov prevenea ca din pricina nepazirii curatiei relatiilor conjugale in zilele de post se nasc copii morti, iar femeile mor deseori la nastere datorita necinstirii praznicelor bisericesti si a duminicilor.

Sa nu uitam ca Sfantul Serafim i-a spus lucrurile acestea la inceputul secolului al XIX-lea unui tanar care se pregatea sa se casatoreasca. Acesta ceruse binecuvantare si sfat de la facatorul de minuni din Sarov. Pesemne ca Sfantul a vazut frica de Dumnezeu si credinta adanca in sufletul tanarului, si de aceea i-a dat o povata ascetica atat de anevoioasa. Iar noi, oameni slabi duhovniceste, sa ne mangaiem eu dialogul dintre Apostoli si Mantuitorul pe tema poruncii "sa nu curvesti": zis-au Lui ucenicii Lui: "Daca asa este pricina omului cu femeia, nu este de folos a se insura". Iar El a zis lor: "Nu toti incap cuvantul acesta, ci cei carora le e dat. Cela ce poate a incapea, sa incapa" (Mt. 19, 10-12).

Intelesul acestui raspuns este lamurit in "Bazele conceptiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse": "Continuarea existentei pamantesti a neamului omenesc reprezinta unul dintre scopurile fundamentale ale legaturii de Dumnezeu randuite a casatoriei. Refuzul intentionat al nasterii de prunci, refuz provenit din imbolduri egoiste, depreciaza casatoria si reprezinta un pacat neindoielnic. Totodata, sotii sunt raspunzatori in fata lui Dumnezeu pentru educarea corespunzatoare a copiilor. Una dintre caile realizarii unei atitudini responsabile fata de nasterea lor este reprezentata de in-franarea de la relatiile sexuale pentru un anumit interval de timp. Totusi, este neaparata nevoie sa ne amintim cuvintele pe care le adreseaza sotilor crestini Apostolul Pavel: sa nu va lipsiti unul de altul decat cu buna invoiala, pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, si dupa aceea iarasi sa fiti impreuna, ca sa nu va ispiteasca satana pentru neinfranarea voastra (1 Cor. 7, 5). Este limpede ca in acest domeniu sotii trebuie sa ia hotarari de comun acord, apeland la sfatul duhovnicului, iar acesta din urma este dator sa ia in seama, cu chibzuinta cuvenita unui pastor de suflete, conditiile concrete ale vietii perechii cu pricina, varsta, starea de sanatate, treapta lor de maturitate duhovniceasca si multe alte circumstante, facand deosebire intre cei ce pot sa incapa inaltele cerinte ale infranarii si cei carora nu le e dat (Mt. 19, 11) si avand in grija in primul rand ca familia sa nu se destrame, ci sa se intareasca. in hotararea sa adoptata pe 28 decembrie 1998, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse le-a aratat preotilor ce poarta datoria slujirii de duhovnici ca "este inadmisibil sa ii sileasca ori sa incerce sa-i convinga pe pastoriti, impotriva vointei lor, sa refuze viata conjugala in cadrul casatoriei"; de asemenea, le-a amintit pastorilor duhovnicesti nevoia indispensabila de a "pastra o deosebita decenta si o deosebita prudenta pastorala in ce priveste discutarea cu pastoritii a problemelor legate de diversele aspecte ale vietii lor familiale."

Dupa cum vedem, Biserica Ortodoxa nu-si paraseste fiii in suferintele lor cele din trup (1 Cor. 7, 28). Ea face totul pentru alinarea si chiar pentru deplina indepartare a tragicelor urmari ale pacatului stramosesc si ale pacatelor personale. Intrucat nici pe departe nu sunt in stare toti oamenii sa traiasca in celibat, pe cei care doresc sa-si intemeieze o familie Biserica ii binecuvanteaza sa se casatoreasca.

Din punct de vedere crestinesc, cand isi alege sotul (respectiv sotia), omul nu trebuie sa se orienteze in primul rand dupa criteriile exterioare: pozitia in societate, posibilitatile financiare s.a.m.d. A lua in considerare toate acestea nu este un pacat, insa a le pune "in capul unghiului" este o greseala.

Inselator este farmecul si desarta este frumusetea, insa femeia care se teme de Domnul este vrednica de lauda! (Pilde 31, 30). Intr-adevar, cum zice poporul, "nu cu fata faci casa". Mult mai importante sunt calitatile duhovnicesti ale caracterului si personalitatii: curatia morala, corectitudinea, bunul simt, frica de Dumnezeu.

La modul ideal, trebuie sa existe unitatea intre exterior si interior, intre forma si continut. O greseala foarte raspandita este aceea ca ne legam pe de-a-ntregul de partea sufletesc-trupeasca a omului iubit, fara sa luam in seama duhul lui. Iata de ce ne impotmolim in patimi si ne istovim in necazuri.

Domnul le-a dat o deosebita putere sa ajute la intemeierea unei casnicii reusite Sfantului Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Sfintilor si Dreptilor Dumnezeiesti Parinti Ioachim si Ana, Sfantului Apostol Simon Zilotul (Cananitul), Sfantului Filaret cel Milostiv. Mijlocirea acestora ii ajuta pe crestini sa-si gaseasca o pereche potrivita.

Unirea dintre soti primeste binecuvantarea lui Dumnezeu prin Taina Casatoriei. Savarsind Taina aceasta, Biserica il roaga pe Domnul sa-i pazeasca in pace si intelegere pe cei ce se insotesc, sa-i izbaveasca de ispite, sa le ajute in nasterea si cresterea copiilor.

Casatoria religioasa se deosebeste de cea civila (juridica) prin faptul ca este harica. Harul primit trebuie pazit cu grija si inmultit cu ravna prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Dupa regula generala, pentru a pastra harul este neaparata nevoie ca sotii sa faca aceleasi lucruri ca pentru a-l dobandi - sa se straduie a implini poruncile lui Dumnezeu. Altminteri risca sa piarda harul, si aceasta ii lasa neajutorati in fata pacatului. Pentru crestini, sa traiasca impreuna necununati este un pacat.

Zamislirea (conceptia) este un moment foarte tainic. El trebuie sfintit prin rugaciune comuna staruitoare - de pilda, asa cum au facut Dreptul Tobie si sotia lui inainte de imparti patul conjugal. Este remarcabil faptul ca Biserica Ortodoxa a inclus istorisirea cu pricina in textul Sfintei Scripturi. Cand au ramas numai amandoi in odaie, Tobie s-a sculat din pat si a zis: "Scoala, soro, sa ne rugam ca Domnul sa ne miluiasca!" Si a inceput Tobie a zice:

" Bine esti cuvantat Tu, Dumnezeul parintilor nostri, si bine este cuvantat numele Tau cel sfant si slavit intru toti vecii! Bine sa Te cuvanteze pe Tine cerurile si toate fapturile Tale! Tu ai facut pe Adam si Tu ai facut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi, ajutor si sprijin, si din ei s-a nascut neamul omenesc. Tu ai zis: "Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem ajutor asemenea lui". Si acum, Doamne, nu placerea o caut luand pe sora mea, ci o fac cu inima curata. Binevoieste, deci, a avea mila de ea si de mine si a ne duce impreuna pana la batranete!" (Tobie 8, 4-9).

Asadar, grija pentru soarta copilului incepe cu mult inainte de zamislirea lui, iar educarea lui incepe cu noua luni inainte de nastere. Legea ereditatii duhovnicesti implica multe raspunderi pentru oamenii casatoriti. Parintii sunt datori sa se pregateasca atat fizic, cat si duhovniceste, intrucat sunt partasi la actul creator al lui Dumnezeu. Parafrazandu-l pe Apostolul Pavel, putem spune ca tatal si mama sunt im-preuna-lucratori (colaboratori) ai lui Dumnezeu. Ei dau inceput unei noi persoane umane, ce reprezinta un ogor al lui Dumnezeu, o zidire a lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 9).

Teologia morala crestina vede un pacat in starea patimasa a duhului parintilor in momentul zamislirii si tn timpul sarcinii: "Parintii isi pot face fericit copilul inca dinainte de nastere. Dupa o zamislire cu toate masurile morale de precautie si o purtare in pantece cu frica de Dumnezeu, copilul vine pe lume cu o mare putere impotriva pacatului, altfel spus cu o anumita "rezerva de bine". Este limpede pacatul parintilor sare fac pe dos: acestia isi molipsesc cu patimile nu sumai puterile sufletesti, ci si sangele, si astfel le transmit copiilor lor, odata cu zamislirea, propriile boli, itat sufletesti, cat si trupesti. De aici vine, de pilda, inclinarea ereditara spre betie, spre desfranare sau caracterul certaret".

Cand parintii afirma ca au pus in copil o particica din sufletul lor, aceasta nu este o lauda desarta sau o figura de stil. Aceasta exprimare cu obarsii stravechi este indreptatita atat la propriu, cat si la figurat. "In mod ereditar li se transmit copiilor de la parinti nu numai insusirile fizice, ci si cele duhovnicesti", afirma un chirurg de exceptie, Sfantul Ierarh Luca Voino-Iasenetkii, "si aceasta ne face sa ne gandim serios la indatoririle noastre nu numai fata de Dumnezeu, ci si la cele fata de neamul omenesc. Marea indatorire a tuturor parintilor este sa-si aminteasca intotdeauna lucrul acesta, sa-si biruie totdeauna defectele si patimile, se sa pocaiasca intotdeauna de pacatele lor in fata lui Dumnezeu, sa-si curete mereu inima, asa incat sa le transmita curatia inimii si copiilor".

Cu adevarat, dupa fiii sai se cunoaste omul (Sir. 11, 30)! Iata de ce Sfantul Ierarh Filaret al Moscovei isi incheie "Cuvantul despre nasterea de prunci binecuvantata" cu o invatatura de foarte mare insemnatate: "Cei ce doresc sa aiba copii vrednici vor face bine daca mai inainte vor deveni ei insisi parinti vrednici".

K. V. Zorin

luni, 19 mai 2008

Pitagora, initiatul ascuns, zugravul spiritualitatii eleniste.



«Scopul doctrinei lui Pitagora era de a-i lumina pe oameni, de a-i purifica de viciile lor, de a-i izbavi de greselile lor, de a-i conduce la virtute si adevar; si dupa ce i-a facut sa treaca prin toate gradele întelegerii si inteligentei, de a-i face asemenea Zeilor nemuritori»
Fabre d’Olivet

Înca din cele mai vechi timpuri, omul a încercat sa înteleaga si sa descifreze misterele creatiei, scotocind prin toate ungherele universului si ale mintii. Mai mult decât atât, omul, prin cautarea sa, a pus baza diferitor doctrine mistice având ca izvor creatia si manifestarea energiilor divine în univers si fiinta umana. Numerologia a fost una dintre primele stiinte care s-a ocupat cu descifrarea tainelor universului. Aceasta preocupare a studiului numerelor si a rapoartelor dintre ele este cunoscuta înca din vremurile Chinei antice, Babilon, India, Egipt si Grecia, fiind cunoscuta chiar si în misticismul crestin timpuriu. În toata istoria numerologiei, cea mai marcanta personalitate care a dezvoltat aceasta stiinta a fost bine-cunoscutul Pitagora din Samos. Si pentru ca el a dezvoltat o întreaga filosofie pe baza numarului si a manifestarii sale în creatie, m-am gândit ca ar fi cel mai potrivit pentru a explica secretele acestei frumoase stiinte.

Exista multe ipoteze în legatura cu anul si locul nasterii lui Pitagora. Cert este ca el si-a facut aparitia pe scena acestei lumi în secolul al VI- lea I. Hr., în Samos. Neanthes spune despre tatal lui Pitagora, Mnesarchos, ca s-ar fi nascut în Tyr, în Siria, si ca a ajuns în Samos pentru a face negot cu grâne. Înca din timpul copilariei, Pitagora si-a început calatoria pe drumul cunoasterii, interesat fiind de stiintele acestei lumi. La o vârsta frageda ajunge împreuna cu tatal sau în tinuturile Siriei pentru a fi initiat în stiintele chaldeenilor, îsi continua drumul catre Ionia, Samos, Milet, Crotona, Sicilia, Babilon si India. Este initiat de catre chaldeeni si fenicieni în arta numerelor, matematicilor, geometriei, în arta cercetarii cerului si multe altele. Cât despre cultul zeilor si percepele spirituale, se spune ca le-a învatat de la magi. I-au fost dezvaluite: stiinta deslusirii viselor, stiinta purificarii, cele trei feluri de scriere: epistolografica, hieroglifica si simbolica (descifrare cu ajutorul anumitor taine), cât si în stiinta magiei. Cu siguranta, sederea sa în Egipt constituie temelia spirituala si magica a vietii sale. Întoarcerea sa în Grecia este redata de Iamblichos în cartea sa, „Viata lui Pitagora“. Vechiul drum de nisip ce lega Sybaris de Crotona era împânzit în acea zi de pescarii care-si scoteau navoadele din mare pentru a vinde pestele capturat. Un tânar chipes si bogat s-a apropiat de acestia spunându-le: „Vreti sa faceti prinsoare cu mine ca va pot spune dinainte numarul exact de pesti pe care tocmai i-ati prins?“ Bineînteles, pescarii au protestat si nu l-au bagat în seama, parandu-li-se cu neputinta asa ceva. Tânarul si-a repetat provocarea punând în joc o suma mare de bani. În cele din urma, pescarii s-au supus pariului si s-au înteles sa îi dea tot ceea ce le va cere daca va izbuti asa ceva. Tânarul s-a recules o clipa, a rostit o cifra, iar numaratoarea pestilor din navoade a început. Ce credeti ca s-a întâmplat? Totalul pestilor din navoade era exact cel spus de acest tânar ciudat. Si pentru ca pariul era câstigat, le-a ordonat pescarilor sa arunce pestii în apa. Cu totul uluiti, pescarii s-au supus, iar navoadele au fost coborâte si pestii eliberati. Istoricul ne spune ca, dupa aceasta, Pitagora le-a platit suma totala a capturii lor.

Filozofia stelelor
Pitagora continua sa-si faca aparitia pe scena Greciei cu pilde, sfaturi pentru viata, miraculoase vindecari, cât si pentru modelul unei vieti spirituale totale, de contopire a omului cu universul. Ajunge sa fie recunoscut si renumit mai peste tot: Grecia, Italia, India, Egipt, faimosi conducatori cerându-i sfaturi si ajutor pentru cârmuirea tarilor. Are perioade în care se retrage în singuratate si posteste îndelung, se spune chiar ca pentru cinci ani de zile nu a scos un cuvânt si asta pentru întarirea duhului. Înainte vazator si filosof (dupa Heraclit din Pont, cuvântul „filosofie“ ar fi creatia lui Pitagora), Pitagora elaboreaza stiinta si arta numerelor, afirmând ca „totul este orânduit dupa numar“. Pitagora considera ca fiecare stea, planeta sau satelit emite o vibratie proprie pe parcursul calatoriei sale prin spatiu si ca toate vibratiile corpurilor ceresti compun ceea ce se numeste „muzica sferelor“ sau Armonia Universala. Când se naste o fiinta, în structura atât de proaspata, nesofisticata si sensibila, se întipareste melodia creata de vibratiile stelare din acel moment. Aceasta impregnare ramâne în fiinta pe parcursul întregii vieti si este determinanta pentru modul ei de a fi si de a actiona. Prima inspiratie a noului nascut aduce în corp, odata cu aerul, si energia cosmica specifica acelui moment si loc. Aceasta întiparire seamana cu realizarea unei fotografii sau chiar cu umplerea unei forme cu un aliaj topit care apoi se solidifica. Traditia populara explica acest proces printr-o metafora sublima: la nastere pruncul este asistat de Ursitoare (reprezentarea energiilor astrale personificate) si ele influenteaza nou-nascutul cu puterea lor, harazindu-i cursul întregii vieti.

Matematica ezoterica
Punctul de plecare al teoriei pitagoriciene despre principiul numeric al lumii este unitatea sau monada (he monas). Monada este principiu, esenta a lucrurilor, deoarece orice lucru este unu (este o unitate). În acest sens, Unitatea nu este numar, ci generatoare a numerelor, proprietatile fundamentale ale numarului fiind paritatea si imparitatea. Unitatea le contine în sine pe amândoua. Ceea ce e impar este considerat limitat, finit, iar ceea ce e par este considerat nelimitat, infinit. Argumentul este ca, reprezentând numerele prin puncte dispuse în plan, seria numerelor nepereche genereaza un patrat, considerat figura perfecta si finita, iar seria numerelor pereche un dreptunghi, socotit figura imperfecta si nedefinita. Din unitate se nasc numerele si, din ele, lucrurile; de aceea, unitatea mai este numita „mama lucrurilor“. Ocupându-se de armonie, pithagorienii au observat ca deosebirile calitative ale sunetelor sunt cauzate de deosebiri cantitative ale coardelor sau flautelor. Astfel, un acord armonic în sunetul a trei coarde se obtine în cazul când lungimile lor se raporteaza ca 3:4:6. Acelasi raport a fost observat si în multe alte cazuri, de exemplu, raportul între fetele, vârfurile si muchiile unui cub este 6:8:12. Pe baza unor observatii de asa natura, în scoala lui Pitagora a aparut credinta ca toate fenomenele universului sunt supuse numerelor întregi si relatiilor dintre acestea. De fapt, nu atât matematicul capata transfigurare filosofica în pythagorism, ci geometricul. Punctul, fiind scos din situatia lui de constructie geometrica, se transforma în numar, iar numai apoi în marea realitate a lumii. Pentru Pitagora, principiul lumii este numar, având punctul ca expresie corporala a lui. Tot ceea ce este este numar. Indiferent ca este vorba de un corp oarecare, de un lucru, de o structura a universului ori de o melodie, de suflet, de iubire, de minte, toate vin din numar si toate sunt numere. Numar este, deci, esenta lumii si realitatea ei actuala, originea si cauza ei, dar nu este o „idee“ sau o „abstractie“. Universul e rezultatul „devenirii“ numarului.

Numarul, gratia divina
Numarul pentru pythagorieni reprezenta o colectie de unitati, deci pot fi numai numere întregi pozitive. Unitatile care alcatuiesc numarul au fost considerate indivizibile si au fost reprezentate prin puncte, situate în felul unor figuri geometrice regulate. În asa fel pythagorienii au obtinut siruri de numere „triunghiulare“, „patratice“, „pentagonice“. Fiecare sir reprezenta în sine sumele consecutive ale unei progresii aritmetice.
Numerele „triunghiulare“ 1, 1+2=3, 1+2+3=6, 1+2+3+4=10.
Pithagorienii se ocupau de problema gasirii numerelor perfecte, care sunt egale cu suma tuturor divizorilor lor (cu exceptia a însasi numarului) ca, de exemplu, 6=1+2+3 sau 28=1+2+4+7+14. Numerele perfecte nu-s prea multe. Între numerele uniforme - numai 6, între numere compuse din doua, trei si patru cifre, numai 28, 496 si 8128, respectiv. Doua numere care poseda proprietatea ca suma divizorilor unuia sa fie egala cu suma divizorilor celuilalt se numesc prietene. Se afirma ca Pythagoras, la întrebarea cine este prietenul, a raspuns: „Acela care este alt eu, ca numerele 220 si 284“. Alte numere prietene pythagorienii n-au stiut. Cu ajutorul calculatorului electronic, într-o universitate din S.U.A., au fost cercetate toate numerele pâna la milion. În rezultat s-a obtinut colectia din 42 de perechi de numere prietene: 220, 284, 1184, 1210, 2620, 2924, 5020, 5564, 6232, 6368… s.a.m.d. Exista si perechi de numere prietene impare: 12285, 14595, 67095, 87633… s.a.m.d. Însa formula generala pentru acestea nu este cunoscuta si, pâna azi, se stie foarte putin si despre proprietatile lor. Magia numerelor cu fascinatia ei a generat speculatii frumoase. Corpul este numarul 210, focul numarul 11, aerul numarul 13, apa numarul 9. Calitatea si culoarea ar fi exprimate cu cifra 5; 6 este potenta creatoare de viata; 7 semnifica inteligenta, lumina primordiala, principiul vietii, sanatatea, ciclurile sau bioritmurile; 8 (octava) semnifica dragostea, prietenia, chibzuinta, gândirea. Universul este analogat cu numarul 10, iar 10 reprezinta perfectiunea, echivalenta cu tetraktys-ul (1+2+3+4). Tetraktys-ul a fost gândit ca „numar ce cuprinde izvorul si radacina vesnic curgatoarei naturii“.

Secretul numarului de aur
Cunoscut în Antichitate de vechii întelepti, iar apoi în Evul Mediu de marii învatati filozofi, geomanti, preoti, alchimisti sau ocultisti, numarul de aur a ascuns întotdeauna mari mistere. Astazi, cercetari complexe au ajuns la concluzia ca întreaga natura si chiar întreg universul sunt structurate respectând fidel proportia perfecta si exacta a numarului de aur. Marile constructii antice, precum piramidele sau temple si catedrale, respecta de asemenea proportia fidela a acestui numar de aur. El reprezinta armonia si perfectiunea în creatie.
Numarul de aur este reprezentat prin ideograma
f = 1,618…
Proportia tainica a acestui numar reprezentata fie în triunghiul de aur (isoscel) al lui Pitagora în elipsa de aur din traditia hindusa sau în spirala de aur care, prin sirul lui Fibonacci, demonstreaza cresterea naturala a plantelor pastrând aceasta proportie. În natura, spirala generata de apa (vârtejurile), miscarea curentilor de aer în spirala, cochilia melcilor, dispunerea petalelor de trandafir sau a frunzelor si semintelor din regnul vegetal, pastreaza aceasta proportie perfecta aratând ca în întreaga creatie se manifesta armonia si perfectiunea divina reprezentata prin aceasta proportie. Aceasta demonstreaza existenta unui sfere de constiinta a armoniei si frumusetii existente în întregul universul si care îl ghideaza. Sfântul Augustin din Hippo (354 - 430) spunea: „Numerele sunt limba universala oferita de divinitate oamenilor ca o confirmare a adevarului“. La fel ca si Pitagora, Sf. Augustin credea ca totul în aceasta lume are o relatie numerica si ca omul trebuie sa caute si sa investigheze secretele acestei relatii sau sa îi fie revelate de gratia divina. De la Pitagora încoace, aceasta stiinta a numerologiei cuprinde forme din ce în ce mai interesante si complexe. Istoria si dezvoltarea civilizatiilor sedimenteaza în timp cunoasterea numerelor, devenind si una dintre principalele dezvoltari ale alchimiei. La rândul lor, toate aceste numere atrag sau determina anumite influente, anumite energii si evenimente. Numerologia nu este o stiinta de sine statatoare, ci ea completeaza si „condimenteaza“ sensul multor stiinte initiatice.
Omul Vitruvian – Creatia lui Leonardo Da Vinci.
Desen studiat si in pictura, reprezentând proportiile perfecte ale corpului uman. Mai mult decât atât, Da Vinci incifreaza o intreaga simbolistica alchimica in acest desen - omul ca reprezentare a pentagramei care guverneaza materia (patratul in care este incadrat) si cele patru elemente primordiale (foc, pamânt, apa, aer) inlocuind cel de-al cincilea principiu alchimic (etherul) cu omul, cu spiritul (cercul ) care se ridica deasupra materiei reprezentând forta, ordinea, echilibrul, armonia si orientarea catre inaltimi, catre Dumnezeu. Pentagrama inversata, folosita de cei ce sunt cu fortele intunericului, reprezinta dezordinea, dezechilibrul, haosul si decaderea omului, orientarea sa catre intuneric.


sursa:gardianul.ro

Prima traducere a Bibliei, o sarbatoare devenita zi de doliu pentru evrei.


Fara indoiala, Biblia este cea mai cunoscuta carte de pe pamant. Statisticile arata ca 90 la suta dintre persoanele care traiesc pe planeta noastra pot citi Biblia in propria limba vorbita, deoarece aceasta este tradusa in nu mai putin de 2.287 de idiomuri. Cea mai veche traducere a Bibliei, mai precis a Vechiului Testament, deorece Noul Testament inca nu exista pe vremea aceea, dateaza din secolul al III-lea i.Hr. si apartine evreilor. Exista in istoria acestui proces cateva episoade extrem de interesante despre care vom incerca sa vorbim in continuare.

Trebuie aratat ca in perioada respectiva in orasul Alexandria, capitala Egiptului, fiinta o importanta comunitate de evrei care, datorita activitatilor pe care le desfasura in societate, isi pastrase dreptul sa aiba propria organizare si credinta. Deoarece limba cea mai raspandita in vechiul Orient in perioada aceea era greaca, multi evrei evlaviosi nu mai cunosteau ebraica, iar traducerea Scripturii in limba greaca era considerata de catre ei de mare ajutor. Pe la anul 250 i.Hr., regele Ptolemeu al II-lea a incredintat misiunea de traducere a Legii unui grup de evrei din Alexandria, dar preotii de la Ierusalim s-au opus, considerand ca Legea era Insusi Cuvantul lui Dumnezeu si de aceea trebuia citita numai in limba ebraica. Sub presiunea regelui (Palestina aflandu-se atunci sub dominatie egipteana), in cele din urma, preotii au trebuit sa accepte initiativa regelui.

Un pergament de aur si 72 de invatati din triburile Israelului
Prin anul 120 i Hr., Demetriu, directorul vestitei Biblioteci din Alexandria, i-a spus regelui ca ar dori sa introduca in Biblioteca Legea sacra a evreilor, tradusa in greaca, deoarece era vorba despre o opera religioasa foarte importanta. Regele a acceptat si l-a trimis pe Aristeea la Ierusalim pentru a cere de la preotul Eleazar un manuscris ebraic al Legii si cativa traducatori palestinieni specializati. Marele preot a primit cererea si a trimis la Alexandria un pergament scris cu aur si 72 de batrani, cate sase pentru fiecare dintre cele 12 triburi ale Israelului.

72 de variante care au concordat perfect au nascut Septuaginta
Cei 72 de invatati au sosit in Egipt, au fost cazati in 72 de camere, unde au lucrat 72 de zile la traducerea primelor cinci Carti (Pentateuhul) care constituiau Legea. Cand au terminat, au citit scrierea lor in public si toti evreii si-au dat seama cu uimire ca toate cele 72 de versiuni ale traducerii concordau exact! Era evident ca o asemenea concordanta nu putea fi garantata decat de Iahve Insusi, care, in felul acesta, Si-a manifestat asentimentul si sprijinul Sau fata de initiativa traducerii. Pentru comemorarea vesnica a celor 72 de invatati, traducerea s-a numit Septuaginta.

O misiune care s-a prelungit din generatie in generatie 300 de ani
Sucesul a fost foarte mare, cu timpul fiind traduse si alte carti ale Scripturii, Septuaginta insa devenind carte de capatai si pentru greci, iar mai tarziu si pentru o parte dintre crestini. Misiunea traducatorilor s-a prelungit din generatie in generatie timp de peste 300 de ani si s-a terminat in jurul anului 50. Catre jumatatea secolului I, devotiunea pentru Septuaginta era asa de mare, incat se faceau pelerinaje in Insula Far, unde erau povestite legende despre felul in care au lucrat cei 72 de invatati.

De la Femeia tanara la Fecioara sau de la bucurie la tristete
O mica schimbare in textul Septuagintei facuta de traducatori insa avea sa transforme bucuria evreilor in doliu. Este vorba despre traducerea din Is. 7,14 a unui text care, in versiunea ebraica suna asa: "Femeia tanara va zamisli si va naste un fiu care se va numi Emanuel", iar in versiunea Septuagintei "Femeia tanara" a fost tradus "Fecioara". Crestinii spuneau ca Fecioara nu putea fi decat Maria si ca noul text preconiza zamislirea feciorelnica a lui Hristos. La sfarsitul secolului I, evreii considerand o denaturare a originalului ebraic au abandonat Septuaginta, din cauza, spuneau ei, a daunei provocate culturii, traditiei si religiei evreilor, iar ziua in care ei preamareau nasterea Septuagintei, au transformat-o intr-o zi de doliu. Si astazi, in ziua de 8 Tebet (jumatatea lunii decembrie) evreii postesc in amintirea traducerii, nefericite, spun ei, a Septuagintei.

sursa: gardianul.ro

vineri, 16 mai 2008

Teologia, stiinta suprema despre om


Constantin Noica, filosoful prin excelenta al generatiei lui Mircea Eliade si unul dintre cei mai autentici si insemnati ganditori romani si europeni ai secolului trecut, ne-a lasat una din capodoperele sale sub forma si dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuita de calugarirea fiului sau, englez dupa mama si traind in Marea Britanie, in timp ce parintele isi implinea destinul chinuit, dar atat de rodnic, in mijlocul nostru.

Publicata sub titlul "Scrisoare catre Rafail" in penultimul numar aparut din revista "Prodromos" (numar dublu, 8-9 din 1968) editata de Paul Miron si Ioan Cusa in Germania Federala si Franta, ea se incheia cu o veritabila marturisire de credinta. O marturisire care venea la sfarsitul unei profunde analize a lumii in care traim si pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoasterii si nu a iubirii, cum era aceea in care pasea fiul sau.

Tocmai de aceea gestul acestuia ii aparea oarecum anacronic, in sensul strict al cuvantului - de asezare in afara timpului. "Dar nu te dezaprob - scria Constantin Noica - si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singuratici. Nu va dezaprob chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta si care nu mai are ce face. Pentru ca aveti - sublinierea ii apartine - ce face. Aveti tocmai pe linia cunoasterii.

Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va este data fiinta omului - sublinierea ii apartine. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie, sau biata antropologie si biata istorie.

Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia candva. Veti consimti voi sa faceti din comunitatea voastra de dragoste comunitate de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu n-am a-ti da lectii. Spre capatul vietii vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria, si a vazut ca e buna." incheia Constantin Noica, imitand referatul biblic despre facerea lumii. Dar ca un neteolog ce a fost si a ramas, el uita ca nu omul, ci tot Dumnezeu a facut si bucuria, dand-o si cainelui care-si regaseste stapanul.

Singurul lucru pe care l-a inventat intr-adevar omul a fost placerea de a-i rapi semenului sau bucuria si mai ales imbecilitatea de a si-o distruge in propriul suflet!

Dar e de retinut ca simtindu-se "spre capatul vietii" si gresind, de data aceasta in avantajul sau, fiindca mai avea in fata doua decenii intregi, care-i vor vedea marile impliniri (a doua oara va gresi mai putin fericit, cand ma va anunta, foarte increzator in sine si in ratiunea sa, ca mai are de trait vreo patru sute si nu mai tin minte cate zile, dar nu mai avea inainte decat trei saptamani, curmate de un biet soricel), Constantin Noica lasa fiului sau o singura invatatura despre "fiinta omului": omul este o faptura a lui Dumnezeu daruita cu insusirea de a se bucura. Adica ceea ce cu aproape doua milenii in urma le ceruse Mantuitorul femeilor venite la mormantul gasit gol si pe cel inviat spunandu-le "Bucurati-va!". Si ceea ce Sfantul Apostol Pavel le scria filipenilor: "Bucurati-va pururi intru Domnul, si iarasi zic: bucurati-va"(IV, 4).

Nici unul dintre semenii nostri n-a reusit sa dea acestei insusiri a fiintelor create de Dumnezeu, si a omului mai mult decat toate, puterea de a se comunica celorlalti si de a face ca bucuria sa tasneasca in suflete ca apa din gheizere la ascultarea muzicii sale, precum a reusit Ludwig van Beethoven. El a atins sublimul in finalul Simfoniei a IX-a, pentru care a simtit nevoia sa imbine sunetele cu versurile lui Friedrich Schiller. Oda bucuriei din acest grandios final a fost aleasa ca imn al Uniunii Europene, dar izvorul insusi al bucuriei, care se afla in religia iubirii lui Dumnezeu pentru om si a omului pentru Dumnezeu si semenii sai, a fost aruncat din Constitutia menita a consacra astfel o Europa iara Dumnezeu si mai ales iara Hristos; un ciot de Europa, o mizera UE imbrancita in "era post-crestina".

Din nefericire, trebuie sa luam act ca "lumea care urca" dupa aproape sase decenii de la Scrisoarea catre Rafail este o lume tot mai pustiita de bucurie si mai golita de iubire. O lume in care "cararea de la om la om" de care vorbea un pustnic din muntii nostri atunci cand prevestea ca sfarsitul lumii va veni cand ea se va sterge, devine pe zi ce trece mai greu de pastrat, acolo unde sufletele se inchircesc si cad din om. Este lumea in care se intreba scriitorul grec Filip Drakondaitis chiar in anul in care Constantin Noica ne parasea: "Ce sentimente vor umple existenta inexistenta a oamenilor timpului nostru?".

Peste aceasta lume, Oda bucuriei rasuna ca sa acopere uriasul geamat de suferinta al Umanitatii strivite de saracie, bantuita de foamete si boli si incrancenata sistematic, pentru a putea fi condusa ca o turma muta si nauca de catre noii "cavaleri ai apocalipsei" deveniti din cei patru inchipuiti de Albrecht Durer o intreaga legiune, ca demonii din indracitii ghergheseni, alungati de Mantuitorul intr-o turma de porci care s-a aruncat, innebunita, in mare. Din nefericire, noi nu beneficiem de minunea exorcismului divin, asa incat cei goniti spre valurile catastrofei finale, a naturii si omului, suntem noi insine.

Dar tocmai de aceea, astazi mai mult ca oricand, stiinta suprema despre om, care este in viziunea lui Constantin Noica TEOLOGIA, trebuie sa contribuie la declansarea unei veritabile palingeneze, in absenta careia soarta planetei Terra va fi de cimitir ratacitor prin spatii. Ea trebuie sa fie smulsa din ghearele unei specii noi, desprinsa din om si pastrand semnalmentele lui fizice, dar fiind in realitate specia anti-omului.

Aceasta specie, nu de extra-terestri creati de imaginatia autorilor de povestiri stiintifico-fantastice, ci reprezentand o cumplit de terestra realitate, a fost identificata si descrisa, dar numai intr-unui din regnurile sale, de catre genialul nostru compatriot Emil Cioran, in cuvintele: "Le Monde Occidental - quelle malediction a frappe le monde occidental pour qu 'au terme ie son essor ii ne produise que ces hommes d affaires, ces epiciers, ces combinara aux regards nuls et aux sourires atrophies, que Von rencontre partout, en Italie, comme en France, en Angleterre de mane qu'en Allemagne" (Lumea occidentala - ce blestem a lovit lumea occidentala pentru ca la capatul avantului ei sa nu mai produca decat pe acesti oameni de afaceri, pe acesti bacani, pe icesti combinagii cu priviri nule si surasuri atrofiate, de care dai peste tot, in Italia ca si in Franta, in Anglia ca si in Germania).

Exact acestia sunt cei ce l-au sfidat pe Papa Ioan Paul II-lea si au refuzat consemnarea radacinilor crestine in Constitutia unei Europe cladite astfel pe nisip, de nu cumva pe bomba.

II.

Aflata in plin asalt pentru hegemonia mondiala, dupa scufundarea in neant a pretendentilor la aceeasi hegemonie care au chinuit omenirea secolului trecut, aceasta specie de anti-oameni, care aseaza pretutindeni capistile vitelului de aur visand sa le substituie cu totul altarelor lui Hristos, are insa o singura mare slabiciune, pe care o imparte cu defunctii secolului douazeci: este lipsita de adevarata cunoastere a omului. Adica exact de ceea ce Constantin Noica socotea ca ii confera teologiei rangul de stiinta suprema despre om.

Eroarea fatala a comunismului, care l-a dus la esec si prabusire in Europa, a fost tocmai nesocotirea omului european adevarat, adica a omului structurat de mesajul crestin timp de aproape doua milenii. Cauza acestei optici false a fost conceptia marxista care a vazut in om doar rezultanta factorilor externi, si in primul rand a celor economici, exiland in asa-zisa "suprastructura" conditionata si depinzand de "baza", tot ceea ce noi consideram a fi "chipul lui Dumnezeu" din fiinta umana.

Desfasurarea lucrurilor avea sa dovedeasca insa - din nefericire dupa ce omenirea va plati teribil de scump eroarea - ca tocmai "suprastructura" spirituala si morala va fi aceea care va arunca in aer camasa de forta croita din minciuna, crima si teroare. in care o mare parte din omenire a fost tinuta trei sferturi de veac si in care au fost varate cu forta, in urma aranjamentelor dintre "cei mari", popoarele si tarile care n-au putut scapa de ea decat dupa 45 de ani.

Beneficiarul targului ce ne-a randuit si pe noi intre sclavii sai, si unul dintre cei mai teribili reprezentanti ai speciei anti-om, daca nu chiar cel mai - l-am numit evident pe I. V. Stalin - a fost pedepsit sa priveasca - de-i vor fi ingaduit paznicii cazanelor cu smoala sa mai ia aminte la cele terestre! - cum imperiul intemeiat de el se destrama de o maniera ce-i raspundea, peste aproape jumatate de veac, la intrebarea pusa convivilor sai de la Ialta, care-i cerusera sa fie invitat si Papa la masa la care se discuta viitorul lumii: "Papa? Cate divizii?!".

Nici una! Doar "Sabia Duhului" cu care Sfantul Apostol Pavel invinsese legiunile Imperiului Roman, fondand pe ruinele acestuia lumea crestina. La fel, Papa Ioan Paul al II-lea a facut neputincioase de data aceasta diviziile lui Stalin, care calcasera in senile, fara crutare, Berlinul in 1953, Budapesta in 1956 si Praga in 1968.

Handicapul congenital al concurentului capitalist, care se scalda acum in hybrisul victoriei si se crede invingator prin calitatile sale si nu prin slabiciunile adversarului, il constituie aceeasi viziune stramba despre om. Ea si-a gasit in Machiavelli, acum aproape o jumatate de mileniu, expresia cea mai deplina.

Pentru oamenii banului si pentru insetatii de puterea in sine, obtinuta si pastrata cu orice pret, omul este o fiinta mizerabila, manata numai de interes si stiind numai de frica, iar "homo sine - pecunia imago mortis" - omul fara bani este imaginea mortii.

In consecinta, dispretul este singurul tratament ce i se cuvine si nu exista nici o opreliste, de natura umana sau divina, in stare sa se opuna la comportamentul adecvat acestei viziuni despre om. Machiavelli a facut inventarul stiintific al mijloacelor de folosit, punand un adevarat geniu in spulberarea ultimelor ezitari la utilizarea panopliei sale.

Dupa aproape o jumatate de mileniu, am asistat in secolul trecut si asistam in zilele noastre la apogeul terifiant al acestei mentalitati. Niciodata omul n-a fost sacrificat in atat de mare numar si cu atata usurinta unor utopii, dar mai ales nebuniei sanguinare a speciei anti-om. De la Lenin, Stalin si Hitler la Pol Pot.

Acum se confunda intentionat procesul obiectiv - determinat de progresul mijloacelor de comunicare si de tot mai pronuntata interdependenta care transforma planeta intr-o corabie unica, pe care ne aflam imbarcati cu totii, spre a naviga solidar sau a naufragia impreuna, cu asa-zisa "globalizare" care nu este decat termenul ce desemneaza noua vointa si noua tentativa de instituire a unei hegemonii planetare, similara cu aceea la care aspira Hitler cand proclama "Reichul de 1000 de ani" si Uniunea Sovietica, pentru care "victoria finala a socialismului" era insasi legea istoriei universale si se confunda cu propria suprematie mondiala.

A semana si a intretine in oameni ideea ca nu se pot opune unei puteri fara egal, cum credea Hitler ca este propria masina de razboi, si cu atat mai putin "legilor evolutiei omenirii" care, dupa cum sustinea marxism-leninismul, fac din libertate doar o "necesitate inteleasa" (dar a carei intelegere poate fi impusa la nevoie prin gulag) a fost, cel putin in spatiul european, tehnica unei presiuni psihologice exercitate sistematic, decenii in sir. Si totusi, azi ne aducem aminte de ea cu un oftat de usurare.

Atunci insa cand auzim acelasi cantec si despre "globalizare", e bine sa staruim asupra temei mai mult decat timpul unui oftat. Si sa luam aminte ca cele doua principale tentative de hegemonie planetara din veacul trecut s-au sfaramat, precum Titanicul, de ghetarul neprevazut, de ignorata si subestimata natura umana. Ea s-a dovedit a fi alta si decat cea imaginata de Machiavelli si decat schema lui Karl Marx. Asistam, de altfel, la inceputul unei noi demonstratii a faptului ca nu exista forta materiala pe lume in stare sa infranga vointa umana si nici sa o corupa, atunci cand ea este inradacinata intr-o credinta si - ca pe vremea primilor crestini - nu se teme de moarte.

Dar a face fata, astazi, cataclismului ecologic si uman programat de specia anti-om celor ramasi oameni si planetei intregi, presupune o mobilizare "globala", ca si aceea care a risipit visul urat, dar din nefericire real, impus lumii intregi de Hitler, ca si aceea care a invins "Imperiul Raului".

Iar "punctul arhimedic" pe care se poate sprijini parghia in stare sa doboare noul cosmar in mars si sa cucereasca Umanitatii alt viitor decat apocalipsul universal spre care mergem acum, este - din nou -omul insusi. Iata de ce teologiei ii revine, potrivit conceptiei lui

Constantin Noica, tocmai aceasta misiune: de a ne spune despre otn ceea ce nimeni si nimic altceva nu mai e in stare sa ne spuna, azi, spre salvarea lui.

III.

Dar carei teologii? in timpul nostru se aude tot mai des si mai insistent indemnul la "deschiderea Crestinismului catre celelalte religii", mai ales catre cele doua mari religii monoteiste, iudaismul si mahomedanismul.

Ioan Paul al II-lea a facut de altfel primii pasi in directia initierii unui dialog cu Islamul si a fost primul Papa care a intrat intr-o sinagoga. El s-a rugat la zidul plangerii si a pus acolo un bilet pentru interlocutorul ceresc. Urmasului recent ales si inscaunat i s-a sugerat ca de modul cum va realiza antanta cu cele doua mari religii ne-crestine va depinde, in mare masura, succesul pontificatului sau, ca si de modul in care va starui in refacerea unitatii crestine.

Chestiunea care se aduce insa in discutie mult mai putin este aceea a coeficientului de reciprocitate pe care-l presupune un asemenea demers. Iar cel putin deocamdata nu-mi amintesc - de nu cumva ma aflu in vinovata ignoranta - sa fi existat o intoarcere a vizitei istorice, in lacasul Celui care se considera vicarul lui Iisus Hristos. Si este de asemenea greu de profetit momentul cand Islamul va inceta sa mai vada in Crestinism o stavila in calea expansiunii sale. Asa cum de altfel a fost stavila la aceasta expansiune, catastrofala cel putin pentru crestinatatea bizantina si sud-slava, crestinismul romanesc asaltat de Semiluna!

Desigur, in ultima instanta, acela care detine puterea de a decide cum vor decurge lucrurile este Cel ce - din Sfanta Treime - ne este comun tuturor. Noi suntem datori a spera in implinirea profetiei despre o turma si un pastor. Iar speranta este - cum stim - o virtute teologica.

Nu pe sperante insa, ci numai pe certitudini se poate intemeia o teologie ortodoxa romana a secolului. O teologie capabila sa-si ajute neamul inca o data sa reziste unor provocari ale Istoriei care-i pun sub semnul intrebarii de data asta nu numai existenta sufleteasca, ci si pe cea fizica.

Teologia si Biserica Ortodoxa Romana au mai avut misiuni asemanatoare, chiar daca nu atat de grele ca cele de azi, pe vremea Sfantului Nicodim de la Tismana, a lui Stefan Voda cel Mare si Sfant, a lui Neagoe Basarab, a lui Coresi si preotilor din Scheii Brasovului, sau a Vladicii Varlaam. Acesta din urma ne-a dat Cartea romaneasca de invatatura din care "sementia romaneasca" de pretutindeni a invatat sa vorbeasca aceeasi "limba veche si-nteleapta" admirata si turnata in forma noua de Mihail Eminescu si Mihail Sadoveanu.

Cuceriti de cuvantul de miere al Sfantului Vladica, romanii s-au straduit, secole in sir, sa-si oranduiasca viata in acord cu mesajul Evangheliei si cu modelul hristic oferit, de la leagan la mormant, de aceasta minunata carte. Ea fusese gandita si alcatuita in acelasi scop, de aparare a sufletului romanesc crestin si inradacinat in Ortodoxie, pentru care se luptasera si marii inaintasi, cu arma in mana pe campul de lupta sau cu mistria inaltarii de cetati ale Duhului Sfant. "Cetati" in care preotii si monahii sa ceara ajutorul Cerului pentru biruinta "oamenilor pamantului".

Suntem, noi, romanii, cei mai bine pregatiti spre a realiza dorita deschidere spre toate credintele si mai ales spre cele ce se afla in atat de stransa legatura cu a noastra. Pentru ca totdeauna am practicat nu toleranta - cuvant atat de nepotrivit, si de altfel patat de o conotatie bine cunoscuta - ci respectul cuvenit - in conceptia noastra - oricarei credinte a semenilor. Singurul tip de om fata de care ne-am rostit si manifestat mefienta a fost "omul fara nici un Dumnezeu". Poate tocmai de aceea am daruit stiintei numite Istoria religiilor pe Mircea Eliade.

Dar a invata din toate "credintele si ideile religioase" ale lumii - ca sa folosim titlul sintezei finale a lui Eliade - tot ce ne pot descoperi si invata ele despre om si caile mantuirii lui, nu inseamna a ceda o iota din certitudinea ca ne aflam, ca ortodocsi, in situatia privilegiata de a beneficia de cea mai cuprinzatoare, mai roditoare si mai tonica invatatura despre om si despre raporturile lui cu semenii, cu restul creatiei lui Dumnezeu si cu Dumnezeu insusi.

Convingerea noastra definitiva si nestramutata trebuie sa fie a zecilor de generatii ce ne-au precedat pe acest pamant: ca traim in cuprinsul unei Biserici ale carei randuieli si ritualuri au constituit nu numai izvoarele sufletului romanesc, alaturi de ale tuturor popoarelor ortodoxe, ci insasi garantia pastrarii lui prin atatea invartejiri ale istoriei si aventuri intelectuale omenesti.

Ortodoxia poseda acest nepretuit tezaur: poseda o anume incredere funciara, in acelasi timp idealista si perfect realista, in fiinta umana si in menirea ei, care nu este egalata de nimeni si de nimic. Este datoria celor ce o predau viitorilor slujitori ai altarelor sa semene adanc aceasta certitudine in fiinta lor morala si intelectuala, de unde sa rodeasca pentru mantuirea neamului nostru "din valul ce ne bantuie".

A fi constienti de aceasta realitate si a descoperi, alaturi de bogatia mostenirii patristice sporite de geniul cugetatorilor moderni rusi, greci, sarbi, bulgari, aportul considerabil - si in unele laturi unic - al neamului nostru, aport luminat, valorificat si sporit la inaltimea intelectuala a contemporaneitatii de parintele Dumitru Staniloae, nu inseamna nici "fundamentalism" si cu atat mai putin un fel de nationalism confesional, cum s-au grabit sa declare unii teologi de ultima ora, aplaudati in mod penibil chiar de catre un inalt ierarh prefatator, care de altfel nu se afla la prima poticneala a inalt Prea Sfintiei Sale. Inseamna exclusiv cunoastere exacta de sine, pentru folosul propriu si pentru folosul lumii.

Inseamna a sti despre sufletul ortodox romanesc, chemat sa contribuie la edificarea unei Umanitati viabile, ceea ce sunt obligati sa stie despre calitatea si rezistenta materialelor proiectantii si constructorii de viaducte, de poduri si blocuri, raspunzatori de vietile a mii si sute de mii de oameni.

Cei care se pregatesc, aici, spre a cladi o tara si a asigura "sementiei romanesti" o viata luminata de bucurie si prosperitate, ca si cei ce invata si se calesc in stiinta apararii si infloririi sufletului ei, pasesc alaturi si raspund solidar de mostenirea pe care o vor lasa propriilor copii si generatiilor viitoare.

*

Un adevar care trebuie pus in lumina pe baza celei mai obiective explorari a universului religios al omenirii - intreprindere inceputa de Mircea Eliade, dar departe de a fi dusa de el pana la capat - este acela ca singura religie din cele cateva sute existente azi pe lume si singura confesiune crestina in stare sa ofere omului chinuit, destramat si supus agresiunii continue a anti-omului, un fir trainic de care sa se prinda pentru a se smulge din mlastina ce ameninta sa-l inghita, este Crestinismul.

Iar in cuprinsul lui, azi in mod preponderent, Ortodoxia. Si anume, prin teologia indumnezeirii omului si prin invatatura palamita despre energiile divine. Prin antropologia care, fara sa ignore urmarile pacatului stramosesc, nu le hipertrofiaza; prin asigurarea si promovarea legaturii directe a omului cu Dumnezeu dar in Biserica, si nu obligandu-l pe cel dornic de aceasta comuniune sa iasa din ea si sa faramiteze camasa lui Hristos - deja sfasiata in doua - in cateva sute de petice.

Ortodoxia este in momentul de fata cea mai bine plasata spre a-si asuma acea palingeneza salvatoare. in cuprinsul Crestinismului, ea are avantajul de a fi preluat si transfigurat viziunea antica greaca despre lume, considerand-o nu o "vale a plangerii" ci o "podoaba" faurita de Dumnezeu si in care omul, ajutat de energiile divine, trebuie sa faca din viata sa de aici, o arvuna a raiului.

Cosmologia si antropologia ortodoxa au fost traite si rodite in existenta milenara a taranului roman mai deplin ca oriunde si suntem chemati tocmai de aceea sa dam omului contemporan, din ce in ce mai dezradacinat si mai golit de bogatia naturii umane, atat busola calauzitoare cat si foita launtrica cu care sa poata spulbera maldarul de ratiuni pentru care, acum doua decenii, un locuitor al Islandei, recent zguduite de un teribil cutremur, raspundea la intrebarea daca nu se gandeste sa-si paraseasca insula: "Unde sa ma duc, atunci cand pamantul intreg se transforma intr-o anticamera a infernului?"

Pentru Ortodoxie, pamantul intreg si viata omeneasca trebuie sa devina o anticamera si o arvuna a raiului! Ne-o cere insusi Creatorul, si ne ajuta sa o infaptuim, daca-l rugam facand uz de libertatea de alegere cu care ne-a plasmuit.

A fi constienti, astazi, de atuurile teologiei ortodoxe, si in mod special de ale Ortodoxiei romanesti, este una din sansele salvarii lumii. Si daca se mai poate spera un "nou umanism" care sa faca din "restaurarea omului" obiectivul sau principal si sa-i asigure victoria asupra anti-omului, acest nou umanism nu poate fi conceput decat in cuprinsul Ortodoxiei in general si al Ortodoxiei romanesti cu precadere.

Iata de ce teologia romaneasca de astazi are neaparata nevoie sa mediteze la cuvintele testamentare ale lui Constantin Noica, tragand din ele toate invatamintele. in clipa in care o va face, a teologhisi in Romania mileniului trei va insemna a gasi caile supravietuirii noastre ca neam, si poate ale supravietuirii lumii.

Constantin Noica - Scrisoare catre Rafail

"Istoria toata, poate, nu este decat o lenta moarte a stapanilor." (Constantin Noica)

Ce poate fi in lumea voastra, dragul meu, ca te-ai gandit sa pleci din ea? Si sunt multi - mi se spune - care se despart de ea, chiar daca nu intra in ordin, ca tine. V-a mahnit peste masura lumea de azi? Ati gasit ca o puteti sluji de dincolo de ea?

Noua, aici, ni se parea ca lumea de azi nu mai poate fi boicotata. Este in ea ceva care urca, si tot ce urca e sacru. Popoarele ies acum, rand pe rand, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn si animalitate. Dobitoacele si firea se primenesc. Ce e cu putinta invadeaza, cu bogatia lui, lumea lui ce este - si omul insusi, care populeaza lumea cu noi si stranii fapturi, este pe cale sa devina o noua faptura, cu inzestrari sporite.

Suna, poate, naiv optimist tot ce-ti spun. Lasa-ma atunci sa spun lucrurile pe limba ta, care mi-e draga si mie.

In limba ta exista o vorba a trecutului care-mi pare, intr-un fel, mai adevarata astazi decat oricare alta. Este cea a lui Augustin, "iubeste si fa ce vrei". Caci daca iubesti cu adevarat - s-a spus - nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate ca lumea de azi e uneori smintita pentru ca a despartit pe "fa ce vrei" de "iubeste". Ea si-a luat toate libertatile si face tot ce-i place; dar nu iubeste intotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubeste cuvantul sau materia in care lucreaza si acestea se destrama in irealitate - in timp ce un Brancusi, care-si iubea materia si o mangaia, facea din ea aceea ce trebuie si este - omul modern traieste scandalul libertatilor si al inimii, pentru ca nu sta sub ordo amoris.

Sa-l reinvatam dragostea, ai putea spune asadar; si cum orice dragoste adevarata este, pana la urma, dragoste catra Dumnezeu, sa-l restituim credintei. - Dar iata, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevarata, dar abia in dezmintirea ei. Astazi nu mai putem spune: iubeste si fa ce vrei. Trebuie sa spunem, cum s-a spus in fapt: cunoaste si fa ce vrei. De vreo trei veacuri asa simte omul modern, si nu-i ramane decat sa-si duca vorba pana la capat, asadar sa intre in ordinea cunoasterii.

Cunoasterea a pus intr- adevar pe om in intimitate cu lucrurile - intr-o alta intimitate decat cea magica, mitica ori religioasa - si atunci omul modern incepe sa faca ce-i place. Poate reface substantele anorganice, asa cum reface societatea; sau dubleaza realitatile cu "izotopii" lor si lucreaza asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: daca vrea face si arme atomice.

Vei spune: le face, in fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, si atatea alte nefacute; sa-i redam deci comunitatea de dragoste. - Dar omul de azi nu mai poate sa nu cunoasca. S-a intamplat cu el ceva hotarator; s-a trezit in el o alta neliniste decat cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, insa, e insufletit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea putin.

Si ce a iesit din asta? A iesit o lume care nu mai seamana cu cea de pana acum a bunului Dumnezeu. Gandeste-te asa, concret: daca bunul Dumnezeu ar spune astazi unui Noe sa-si pregateasca arca fiindca vine potopul peste rautatea lumii - oare ce ar pune in arca Noe? Ar pune cate o pereche din fiecare soi de vietati? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot - cateva sticlute cu acizi nucleici, si cateva calculatoare, si cateva pile electrice sau mai stiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar intreba: ce sunt astea? Si Noe ar raspunde: ce trebuie pastrat din lumea Ta, Doamne. Si ar putea sa nu se mai urce nici el, Noe, in arca.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastra. Si ea ne place undeva, caci e o lume a supunerii, a rabdarii si a infratirii, intre noi si cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoasterii.

Stiu, in lumea dragostei se intamplau lucruri adanci de tot: omul se infratea cu oamenii, se infratea cu firea, si putea prelua, in cresterea lui spirituala, pana si materia lipsita de simtire. Citesc cateodata Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romaneasca fara pereche, si gasesc in Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stalpnicul, randurile acestea uluitoare: "Cuvioase parinte, de ar avea graiu stalpul, n-ar inceta a vesti durerile, ostenelile si suspinurile tale; insa acela nu el te tinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom il tineai".

Ce minune de gand si de vorba - pentru o fapta dincolo de orice judecata. Dar se intampla ca acum, in lumea cunoasterii, nu omul singuratic si nu cu lacrimile sale, ca un pom totusi tine stalpii lucrurilor si-i preia in cresterea sa.

Este o alta infratire, cu lucrurile si cu oamenii. S-a sfarsit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea in care traim si se va trai. Nu e o intamplare ca eu insumi iti scriu de departe, dragul meu, si ca-ti scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca si cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singurateci. Nu va dezaprob, chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta - si care nu mai are ce face.

Pentru ca aveti ce face. Aveti, tocmai pe linia cunoasterii. Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie, sau biata antropologie si biata istorie. Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia, candva.

Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti intelege sa faceti din comunitatile voastre de dragoste comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai nimic. Dar cand ma uit irxdarat, vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria, si a vazut ca era buna.

Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca nu ai deschidere in lumina, daca oamenii sufera, daca sunt strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul tau, daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te desfeti cu joaca asta extraordinara a umanitatii din veacul nostru cu fluizii electrici si cu undele - daca nu stii tot si nu iubesti tot.

Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, bau cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Si-ti spun numai: bucura-te si fa ce vrei !

Constantin Noica

Pe marginea Scrisorii catre Rafail de Constantin Noica

marți, 13 mai 2008

Irisii, spectacol de culoare si parfum.


Aceste flori simbolizează speranţa, încrederea şi curajul. Sunt ideale pentru uituci, pentru că trebuie udate rar.

Japonezii plantează aceste flori în jurul caselor (sau chiar pe acoperişuri), pentru a-şi proteja casele de foc şi de vrăji. Şi asta pentru că irişii simbolizează speranţa, încrederea şi curajul.

Plantează-le în august sau în septembrie

Irişii se înmulţesc prin rizomi (se obţin prin divizarea rizomilor din sol, fiecare fragment trebuie să aibă măcar un mugure) ce se plantează în august-septembrie. Dacă în primăvara următoare nu înfloresc prea abundent, nu trebuie să te sperii. După încă un an, vei avea flori din plin!

Irişii se pot înmulţi şi prin seminţe, dar trebuie să treacă trei-cinci ani până să înflorească. Seminţele vor fi semănate primăvara devreme, în casă, sau spre sfârşitul ei, direct afară.

Sunt destul de rezistente la boli

Nu sunt foarte pretenţioşi. Dacă i-ai udat după ce i-ai plantat, aproape că nu mai au nevoie de apă, adică se descurcă şi cu mai puţină. Nu sunt pretenţioşi la compoziţia solului şi se dezvoltă cel mai bine în plin soare.

Sunt destul de rezistenţi la boli, dar în cazul în care sunt atacaţi de rugină (apar pete ruginii pe frunze) sau de făinare (apar pete albicioase, ca de făină) trebuie să le tratezi cu un fungicid.

Folosiţi în medicină

În afara faptului că te bucuri de ei ca flori tăiate, trebuie să ştii că irişii sunt folosiţi în medicină, dar şi în prepararea diferitelor parfumuri (rizomii cu vârstă mai mare de cinci ani au concentraţia de parfumuri mai ridicată). Tot din aceştia se obţine şi untul de irişi utilizat, de asemenea, în industria de parfumuri.

Iris pseudacorus. Este o specie ce tolerează solurile mai umede, chiar mlăştinoase şi cu un pH mai acid. Florile sunt de culoare galbenă, şi planta poate ajunge până la circa un metru înălţime.

Iris germanica. Este cel mai cunoscut şi cel mai cultivat. Florile acoperă o paletă mare de culori: bleu, violet, alb, galben, corai, grena şi diferite combinaţii ale acestora. Acum este spectacolul de culoare şi parfum.

Iris graminea. Înfloreşte de obicei mai târziu, pe la începutul verii. Nu este foarte înalt (circa 50 cm), are flori albastre-violet şi este decorativ şi datorită frunzelor înguste ca de iarbă.

Iris spuria. Seamănă într-o oarecare măsură cu cei olandezi, comercializaţi ca flori tăiate. Înfloreş te spre sfârşitul primăverii şi este printre cei mai înalţi irişi. Există hibrizi ce au florile alb-gălbui, violet, albastre sau bleu.

sursa:evz.ro

vineri, 9 mai 2008

miercuri, 23 aprilie 2008

Simboluri legate de Învierea Domnului




Sărbătoarea Paştilor este însoţită de o serie de obiceiuri pe care le-am moştenit de la înaintaşii noştri. Unele dintre acestea au fost preluate din Vechiul Testament şi îmbogăţite cu noi sensuri în creştinism; altele, deşi păgâne la origine, s-au încreştinat odată cu cei care le ţineau mai înainte. Mai jos, ne vom opri asupra câtorva acte sau obiceiuri, căutând să aflăm care este legătura lor cu praznicul Învierii şi în ce măsură îl pot ajuta pe credincios să se apropie mai mult de Dumnezeu.

Lumânarea

În noaptea de Înviere, credincioşii care merg la biserică se îngrijesc să vină cu lumânări pentru „a lua lumină“: din candela aflată pe sfânta masă, preotul aprinde o lumânare, apoi, ieşind la credincioşi, le adresează chemarea: „Veniţi de luaţi lumină!“ Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creştinii le ţin în mâini pe toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină. Această lumină este dusă apoi de fiecare, la casa sa. Mulţi creştini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea Învierii şi o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz în casă.
Lumânarea este nelipsită la slujbele bisericeşti. Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplineşte un rol important în viaţa creştină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este lumină (1 Ioan 1,5).
Apoi, lumânarea care arde este „vie“: flacăra este într-o continuă mişcare, iar ceara se consumă încet, încet. Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru Dumnezeu şi pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne aminteşte, astfel, că viaţa noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea jertfei.
În acelaşi timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăşi trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns faţă de bunătăţile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit şi de credincioşi care se străduiesc ca, cel puţin de Paşti, să aibă lumânări din ceară curată.

Mielul pascal

Tradiţia moştenită din moşi strămăşi în ţara noastră este ca masa din zilele Paştilor să conţină preparate din carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare separată de mielul sacrificat cu acest prilej.
Dacă, astăzi, sacrificarea mielului de către creştini nu mai este un act de cult, în timpul Vechiului Testament aceasta reprezenta actul central al Paştelui iudaic. Înaintea trecerii prin Marea Roşie, deci a eliberării din robia egipteană a poporului evreu, Dumnezeu a instituit, prin Moise, sărbătoarea Paştilor. În ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel pe care l-a mâncat fript pe foc, cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Cu sângele mielului au fost unse uşile caselor, astfel încât, atunci când moartea a lovit pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, copiii evreilor au scăpat cu viaţă. Astfel, pentru poporul evreu, Paştile şi tăierea mielului pascal însemnau amintirea salvării minunate din robia egipteană şi începutul unei vieţi în libertate.
Mielul trebuia să fie de un an şi integru, să nu aibă nici o meteahnă. De ce a fost ales acest animal şi nu altul? Pentru că mielul, prin chipul lui, exprimă blândeţea şi nevinovăţia. În Noul Testament, Hristos foloseşte deseori, în parabolele Sale, mielul sau oaia pentru a-i desemna pe cei drepţi - în opoziţie cu caprele, chipul celor răi.
Imaginea mielului este folosită, apoi, de către profeţii Vechiului Testament pentru a-L descrie pe Mesia, pe Mântuitorul Hristos. De exemplu, Isaia, vorbind despre Patima Lui spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus...“ (Is. 53, 7).
Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). Prin Jertfa Sa cea de bunăvoie, a scos pe om din robia păcatului şi a morţii, deschizând din nou calea spre unirea cu Dumnezeu. Având în Iisus Hristos adevărata jertfă, creştinii nu mai sunt nevoiţi să jertfească miei sau alte animale. Tot ceea ce au de făcut este să se străduiască să devină părtaşi Jertfei lui Hristos, păstrată şi descoperită în dumnezeiasca Liturghie.
Aşadar, pentru creştini, mielul de Paşti nu are o semnificaţie religioasă. Sacrificarea şi consumarea acestuia în zilele Învierii Domnului trimit însă cu gândul la minunea trecerii poporului evreu prin Marea Roşie şi pot constitui un prilej de meditaţie la Hristos, Mielul lui Dumnezeu.

Ouăle roşii

Ouăle roşii nu lipsesc de Paşti de pe masa creştinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate la sfârşitul slujbei de Înviere. În perioada pascală, creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind unii către alţii: „Hristos a înviat!“, „Adevărat a înviat!“
Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpul când anul nou se serba la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fertilităţii. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor, fiind păstrat până în zilele noastre.
Oul roşu simbolizează Învierea Domnului. După cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi Hristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind începătură a învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor.
Tradiţia a păstrat mai multe legende care leagă ouăle roşii de Patimile şi Învierea Domnului. Una dintre ele spune că pietrele cu care l-au bătut evreii pe Hristos, lovindu-se de El, s-au transformat în ouă roşii. Potrivit unei alte legende, după ce a fost răstignit Mântuitorul, cărturarii şi fariseii au făcut un ospăţ de bucurie. În timp ce mâncau, unul dintre ei a spus în batjocură: „când va învia cocoşul acesta pe care îl mâncăm, iar ouăle acestea fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus“. Nu a terminat însă bine de rostit aceste cuvinte că ouăle au devenit roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.

Pasca

Pasca este un cozonac special care se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are formă rotundă, amintind de coroana lui Hristos, sau dreptunghiulară, asemănătoare mormântului în care a fost aşezat. La mijloc are imprimată o cruce, iar pe margini, este împodobită cu aluat împletit.
O legendă din Bucovina spune că pasca se face de pe vremea când umbla Iisus, cu ucenicii Săi, prin lume. Poposind la un gospodar, la plecare, acesta le-a pus de mâncare în traiste. Oprindu-se într-o pădure, apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştile, iar El le-a răspuns că Paştile va fi atunci când vor găsi pâine de grâu în traiste. Cum gospodarul la pusese tocmai pâine de grâu, atunci a fost Paştile.

▲ Iepuraşul aducător de ouă

Iepuraşul de Paşti este o inovaţie recentă care tinde să câştige tot mai mult teren chiar şi în spaţiul creştin. Simbolul este unul păgân, legat de Eastre, zeiţa fertilităţii la anglo-saxoni. Întrucât sărbătoarea păgână dedicată zeiţei Eastre avea loc primăvara, după încreştinare, lumea anglo-saxonă a transferat numele acesteia Paştelui creştin, devenind Easter.
Simbolul iepuraşului aducător de ouă a fost dus de emigranţii germani America. De aici s-a răspândit apoi în majoritatea ţărilor creştine.
Astăzi, iepuraşul de Paşti are, în mod preponderent, o trăsătură comercială: este cel în numele căruia se oferă cadouri. Un fel Moş Crăciun al primăverii. Euforia cadourilor „datorate“ iepuraşului de Paşti, lasă pe un plan secundar temelia pe care se zideşte însăşi credinţa creştină: Învierea Domnului. Oamenii ajung să se preocupe de o mulţime de lucruri drăguţe la prima vedere, dar care nu îi şi vindecă de problema esenţială - moartea - pe care, numai uniţi cu Hristos cel înviat, o pot depăşi.

sursa:www.ziarullumina.ro

Sfanta si Marea Miercuri


In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh!

Fratilor, cu darul lui Dumnezeu ne-am invrednicit inca o data a posti Postul mare. Aceasta este un castig mare pentru cei ce au postit cum se cade si o pierdere si mai mare pentru cei ce n-au postit cum trebuie.

Biserica nu sileste pe nimeni sa respecte asezamintele si regulile sale, dar cei ce nu le respecta se pedepsesc ei singuri. Pe cand cei ce s-au nevoit nevointa cea buna a postului intra acum intru bucuria Domnului lor, cei slabi si neascultatori sunt nevoiti sa simta lipsa si intristare. Pentru acestia din urma va fi o mare ingaduinta daca Dumnezeu ii va invrednici sa mai ajunga inca o data in viata lor postul mare, spre a-si repara greseala din anul acesta. Iar daca vreunul dintre ei nu se va invrednici de acest dar dumnezeiesc, pentru acela postul mare e pierdut pentru totdeauna.

Ce i-a impiedicat pe acestia de a fi ascultatori Bisericii, de a semana impreuna cu ceilalti frati ai lor lacrimi de pocainta pentru ca acum sa secere impreuna cu ei manunchiuri de bucurie? Cu cat ni se pare mai grea munca, cu atat ne simtim mai veseli cand o ispravim si culegem roadele ei. Socotim ca si ziua de astazi este foarte vesela pentru cei ce s-au nevoit in nevointa cea buna a postului. Sa se arunce deci unii ca acestia cu smerenie la treptele altarului si sa multumeasca cu caldura pentru aceasta Domnului! Fara darul Lui, fratilor, voi nu numai ca n-ati fi savarsit, dar nici n-ati fi inceput macar nevointa voastra cea sfanta.

Insa, bucurandu-ne ca s-a ispravit postul, nu trebuie sa ne bucuram cu bucuria celor ce scapa de la temnita. Aceasta ar insemna ca nu cunoastem pretul postului, nu cunoastem dulceata lui. Cel ce cunoaste acestea, acela si dupa sfarsitul postului continua a fi prietenul lui. Si cum sa nu fie? Putem noi oare, fara paguba sufleteasca, sa parasim postul interior, care consta in a ne infrana patimile? A pune capat acestui post ar insemna a pune capat virtutii.

Posturile obisnuite sunt randuite pentru ca in timpul lor sa ne infranam de la mancaruri, iar postul in care trebuie sa ne infranam de la fapte rele tine toata viata noastra. Dar chiar si infranarea de la mancaruri nu trebuie sa fie marginita numai in posturi. Orice mancare vatamatoare pentru suflet este oprita nu numai in posturi, ci in tot timpul vietii, si cel ce o mananca calca legea postului, in orice timp ar manca-o.

Astfel, nici postul trupesc nu trebuie sa fie parasit cu totul, cum fac unii. Parasirea cu totul a postului ar insemna ca noi nu iubim postul; caci se poate oare sa parasim pentru multa vreme ceea ce iubim din toata inima? Si se poate oare sa nu iubim din toata inima ceea ce ne-a tamaduit sufletul nostru? Daca vom parasi cu desavarsire postul, prin aceasta vom dovedi ca am postit de nevoie, iar nu de bunavoie, din convingere. Vom dovedi ca am purtat legaturile ca niste sclavi si captivi.

Experienta trebuie sa ne fi incredintat ca postul intotdeauna este inainte-mergatorul, calauza si tovarasul rugaciunii, tatal cugetelor curate, invatatorul faptelor bune, reazemul intreprinderilor mari, credintei si dragostei.

De aceea, crestine, intotdeauna sa-l chemi in ajutor, caci toata doctoria buna numai atunci este si folositoare, cand este intrebuintata la timp. Si vei proceda inca si mai intelept, cand vei face din post un tovaras nedespartit pentru intreaga ta viata. Nu te inspaimanta de acest sfat. Implinirea lui nu va face viata ta, cum ti se pare poate, nici grea, nici posomorata, ci dimpotriva, te va usura de multe rele, neplaceri si suparari. Tu singur vei recunoaste ca-i asa cand vei afla in ce consta postul perpetuu: el consta nu in neintrebuintarea absoluta a hranei, ci in intrebuintarea ei in asa fel incat ea niciodata sa nu te faca rob trupului, incat tu, totdeauna, cand te scoli de la masa, sa simti ca parca ai mai avea nevoie sa mai mananci ceva, iar nu sa fii ghiftuit, cum se intampla adeseori cu multi dintre voi.

Acum te intreb: greu e oare de facut aceasta? Au nu aceasta te sfatuiesc si doctorii sa faci? Au nu cu aceasta conditie iti fagaduiesc si ei ca te vor face sanatos cu trupul? Noi insa iti fagaduim in schimbul acestei conditii ceva mai mult: iti fagaduim sanatate, si trupeasca, si sufleteasca. Caci trebuie sa marturisim si sa cunoastem ca sufletul din pricina nimanui nu sufera mai mult ca din pricina trupului; iar trupul din pricina nimanui nu sufera mai mult ca din pricina mancarii si bauturii peste masura.

Ceea ce am zis despre post, aceea trebuie sa zicem si despre pocainta si marturisire: nici de acestea nu trebuie sa ne despartim nici dupa terminarea postului. Daca noi am gresi si am pacatui numai intr-un anumit timp, atunci am putea sa amanam si pocainta pentru un timp oarecare, dar noi gresim si pacatuim tot timpul, si daca gresim si pacatuim, atunci trebuie sa ne si pocaim si sa ne marturisim.

Astepta-vom oare un anumit timp, sa vina un anumit post randuit de Biserica, cand rana va deveni deja primejdioasa? Nu! Indata ce capatam o rana, sa ne silim imediat a o vindeca, cum facem si cu ranile trupesti. De aceea spitalul sufletesc este pururea deschis, pentru ca oricand sa putem gasi intr-insul vindecarea ranilor noastre sufletesti.

Daca o rana a trupului nu poate fi lasata necercetata, fara sa ne expunem la primejdie, apoi cu atat mai vartos nu poate fi neglijata o rana a sufletului. Noua ni se pare ca nu-i nimic daca purtam cu anii pacatele in sufletul nostru, dar aceasta este o amagire vrednica de plans. Pacatul este o otrava grozava. Daca nu curmam lucrarea lui printr-o grabnica pocainta, atunci el cuprinde si patrunde tot sufletul si-l vatama pentru multa vreme. De aceea si ajungem sa fim robi ticalosi ai viciilor, fiindca nu le inabusim chiar de la ivirea lor. Mai pe urma ne caim si vedem sclavia noastra, dar adesea nu mai suntem in stare sa rupem legaturile cu care suntem legati de ele.

Eu nu pot pricepe cum un crestin adevarat se poate lipsi de aceasta hrana dumnezeiasca, care sunt Sfintele Taine, timp de un an intreg. Numai acest lucru ne arata destul de bine ca nu stim pretul Trupului si Sangelui Domnului, iar nestiinta aceasta inseamna nepasare pentru mantuirea noastra.

Nu tot asa faceau si crestinii cei de demult: ei se impartaseau ori de cate ori luau parte la Sfanta Liturghie, si ca marturie ne serveste indemnul pe care pana astazi il auzim repetandu-se in biserica: "Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati."

Aceasta invitatie ne arata ca toti cei ce iau parte la Liturghie trebuie sa se si impartaseasca. Sentimentul necuratiei si al nevredniciei si dorinta de a ne pregati mai bine pentru primirea acestei mari taine au dat nastere obiceiului de a nu ne impartasi totdeauna, ci in anumite timpuri si zile. Dar obiceiul acesta nu trebuie sa incurajeze trandavia si lenea noastra.

Ce s-ar intampla daca s-ar zice ca in cutare loc se imparte in toate zilele mana? Eu cred ca in toate zilele s-ar duce acolo multime de oameni ca sa poata capata mana, si daca s-ar cere pentru aceasta o anumita pregatire, fara indoiala multi s-ar pregati cu cea mai mare sarguinta. Biserica insa zilnic ofera Trupul si Sangele Domnului si nimeni nu se arata spre a le primi. Oare sunt semne bune acestea? Oare sufletul nostru este sanatos cand fuge de hrana duhovniceasca? Sa zicem ca unii nu apuca sa se pregateasca, dar cand nimeni nu se ofera sa primeasca painea cea cereasca, atunci inseamna ca toti sunt nevrednici, si daca toti sunt nevrednici, atunci ce sa zicem de crestinatatea noastra? Ce ar zice oare un imparat despre boierii sai daca, chemati fiind acestia in fiecare zi la masa sa, ei n-ar veni decat o singura data pe an?

Astfel, fratilor, despartindu-ne de Sfanta Patruzecime, sa nu ne despartim si de acele mijloace de mantuire care sunt strans unite cu ea. Biserica le randuieste pe toate laolalta si intr-un anumit timp din cauza slabiciunii si nesimtirii de care suntem stapaniti in restul timpului, ne porunceste sa ne folosim de aceste mijloace o data pe an sub deosebita sa priveghere, pentru ca, in acest chin pana si cei mai nedeprinsi cu ele sa le intrebuinteze cum se cade, iar nicidecum pentru a ne arata ca in celelalte timpuri ale anului nu le-am putea intrebuinta.

Si daca si in celelalte timpuri ale anului ai nevoie de indemnul si povata Bisericii, fii incredintat ca le vei gasi ori de cate ori vei avea nevoie. Sfanta Biserica n-are numai un singur post, ci patru. Fiecare din aceste posturi e mare daca nu il vei micsora prin neinfranarea ta. Dupa fiecare din aceste posturi urmeaza cea mai stralucita zi a invierii, daca tu stii sa invii din moartea pacatului.

Acestea sunt, fratilor, sfaturile si povetele pe care m-am crezut dator sa vi le dau acum, la sfarsitul Sfantului si Marelui Post cel de patruzeci de zile. Nu uitati, iubitilor, ca toata viata noastra pamanteasca trebuie sa fie pentru noi ca un post perpetuu mare. Fara aceasta noi nu vom ajunge Pastile in ziua cea neinserata a imparatiei, nu vom intra intru bucuria invierii.

Ce sa va spun acum voua, celor ce ati petrecut postul mare fara nici o bagare de seama si nu l-ati intrebuintat deloc pentru vindecarea ranilor constiintei voastre? Nu se poate ca voi sa nu fi simtit si sa nu simtiti un fel de intristare ca nu ati implinit porunca Bisericii! Si, desigur, nu le-ati indeplinit nu pentru ca dispretuiti autoritatea Bisericii, caci fiii nu pot a-si dispretui mama care se ingrijeste de binele lor cel vesnic, ci pentru ca ati fost cuprinsi si stapaniti de poftele trupului vostru. Ele v-au astupat auzul si nu v-au lasat sa mergeti pe acea cale sfanta pe care a voit sa va povatuiasca Biserica. Ele si diavolul v-au lipsit de mangaierea sufleteasca, caci unde e neinfranarea, acolo se afla si diavolul, acest vrajmas al lui Dumnezeu si al virtutii. El, uciga-l crucea, va tine nevazut in robia lui si acum desigur ii pare bine si rade de voi si-si bate joc, ca de o prada a sa.

Dar, fratilor, voiti voi oare sa fiti vesnic de rasul diavolului? Destul si-a batut joc de voi, acum a venit vremea sa va bateti voi joc de dansul. A venit, zic, vremea, caci el niciodata nu e asa de slab ca in aceste zile ale patimilor si ale mortii Domnului. In aceste zile e timpul cel mai potrivit sa iasa din mrejele lui toti cei ce au fost vanati de el dupa vointa sa (II Tim. 2, 26).

Si voi fara indoiala veti scapa daca, lepadand indaratnicia si impietrirea inimii, va veti grabi a alerga la doctorul sufletesc si daca, asemenea lui Petru, veti plange cu amar pacatele voastre. Acela s-a lepadat de invatatorul sau si, cu toate acestea, fiindca s-a pocait, s-a invrednicit sa fie unul din cei dintai care L-au vazut dupa inviere. Acelasi lucru va fi si cu voi, daca va veti pocai, ca acest apostol. Amin.

Inochentie al Odesei

marți, 22 aprilie 2008

Traditii si obiceiuri in Saptamana Mare

Traditii si obiceiuri in Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor

Saptamana Mare, ultima saptamana a Postului Pastelui, numita si Saptamana Patimilor, are menirea de a pregati credinciosii pentru Inviere.

Pentru a simti bucuria pascala trebuie sa ne pregatim in aceasta saptamana atat sufletul, cat si trupul, inasprind postul pe cat ne sta in putinta macar in aceste ultime zile, care sunt si cele mai importante din Post. Dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsa si peste cel care a venit abia in ceasul al unsprezecelea ca si peste cel care a venit inca din ceasul intai la Hristos.

Postul Negru este tinut in credinta ca Dumnezeu il va feri pe cel care posteste de toate bolile, il va face sa fie sanatos si sa-i mearga bine tot restul anului si-l va ajuta la necazuri si nevoi.

Pentru Saptamana Patimilor sunt caracteristice urmatoarele traditii: pastrarea linistii, a tristetii generale; focuri rituale; respectarea stricta a postului; interdictia unor importante lucrari casnice; ingrijirea locuintelor; curatenia prin curti; intreruperea provizorie a lucrarilor principale in camp; confectionarea hainelor noi pentru sarbatoare; taierea vitelor si pasarilor pentru sarbatori; tocmirea lautarilor pentru hora satului; impartasirea la biserica; iertarea reciproca intre oameni

Numita si Saptamana Neagra in Bihor si Maramures, Saptamana Mare gaseste pe toata lumea ocupata, toti se pregatesc sa intampine marea zi a Invierii Domnului.

In aceasta saptamana se face curatenie generala in casa, in curte si in acareturi: se matura curtile, se repara gardurile, se curata gunoiul din suri, se lipesc si se varuiesc peretii, se spala perdelele si mobilierul, se sterg geamurile, se aerisesc toate hainele, asternuturile si covoarele. Se face curatenie si in grajdul animalelor, varuindu-se inauntru.

Barbatii muncesc la camp pana cel tarziu in ziua de joi, cand revin in gospodarie si isi ajuta nevestele la treburile casnice.

In Maramures, in aceasta saptamana oamenii poarta haine de doliu, iar casa o imbraca tot in negru si albastru inchis. Stergarurile se schimba in ziua de Inviere cu cele albe, iar femeile isi schimba portul.

Luni si marti, la utrenii, se citesc Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urma invataturi ale Domnului. Miercurea Mare ne apropie de Sfintele Pasti, fiecare credincios luand aminte in aceasta zi la doua exemple: cel al pacatoasei desfranate, instrainate de Dumnezeu (dar care aducand in aceasta zi mir si ungandu-L pe Hristos, devine mironosita) si cel al lui Iuda (ucenicul care, desi apropiat de Domnul, L-a vandut, tot astazi, pentru treizeci de arginti fariseilor si carturarilor ce voiau sa-L ucida). Gestul lui Iuda a facut ca, mai tarziu, ziua de miercuri sa fie declarata zi de post, ea fiind, alaturi de vineri (ziua in care Iisus a fost rastignit), una din cele doua zile ale saptamanii in care trebuie sa posteasca crestinii de-a lungul anului.

In Joia Mare, oamenii merg la biserica sa se spovedeasca si impartaseasca. Tot in Joia Mare, in Maramures nu se da prescura acasa, ci se opreste de la toata lumea, caci din ea se pregatesc pastile. Seara, lumea se duce la priveghi, la denie, toti in haine de doliu, facute din panza alba si cusute cu negru.

Vopsitul oualor in rosu se face in Joia Mare, urmand ca in Sambata Mare sa se coaca pasca si cozonacul ce vor fi aduse la biserica in noaptea de Inviere pentru a fi sfintite.

Patru lucruri sunt praznuite in Joia Mare: spalarea picioarelor apostolilor de catre Hristos, Cina Domneasca la care s-a instituit Taina Impartasaniei (Euharistia), rugaciunea din gradina Ghetsimani si prinderea Domnului de catre cei ce voiau sa-l ucida.

Exista si cateva superstitii referitoare la aceasta zi:
- nu este bine sa dormi in Joia Mare, caci cine doarme in aceasta zi va ramane lenes un an intreg;
- daca doarme o femeie, va veni Joimarita care o va face incapabila de lucru tot anul;
mortii vin in fiecare an in aceasta zi la vechile lor locuinte, unde stau pana in sambata dinainte de Rusalii;
- in credinta populara aceasta zi este termenul final cand femeile trebuie sa termine de tors canepa.
Dintre obiceiurile din Joia Mare amintim:
- se fac focuri in curtea casei, pentru ca mortii sa se poata incalzi. Focul din Joia Mare, se face aprinzand pentru fiecare mort cate o gramajoara, daca vreti sa fie si ei luminati pe lumea cealalta in unele locuri se duc la biserica bauturi si mancaruri, care se sfintesc si se dau de pomana, pentru sufletul mortilor. In alte parti se impart la biserica coliva si colaci;
- o alta traditie este nunta (maritarea) urzicilor, ceea ce inseamna inflorirea si, implicit, incetarea acestora de a mai fi bune de mancat;

In Vinerea Mare, nu se mai slujeste Sfinta Liturghie, se tine post negru si nu lucreaza nimeni nimic, nici macar clopotele nu se trag. Daca trebuie vreun mort ingropat, se-ngroapa numai cu bataie de toaca. De cand se slujeste Punerea in Mormant si pana in ziua Invierii, nu se trag clopotele.

Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapa a tinguirii lui Hristos, care se afla acum in mormant. La sfarsitul slujbei se inconjoara biserica cu Sfantul Aer, pe sub care trec apoi toti credinciosii. Numit si Epitaf, Sfantul Aer este o panza de in sau de matase, de catifea sau de musama pe care se afla imprimata, brodata ori zugravita icoana inmormantarii Domnului. Epitaful simbolizeaza trupul mort al lui Hristos.

Sambata Mare este ultima zi de pregatire a Pastilor, cand gospodinele pregatesc cea mai mare parte a mancarurilor traditionale, definitiveaza curatenia si fac ultimele retusuri la hainele pe care le vor imbraca la Inviere si in zilele de Pasti.

Traditii in Sambata Mare:
- se sacrifica mielul si se prepara drobul, friptura si borsul de miel. De Paste nu se pregatesc foarte multe feluri de mancare.
- pe vremuri era obligatoriu ca femeile sa imbrace, la slujba de Inviere si in zilele de Pasti, macar o camasa noua, cusuta in orele de taina ale noptii, iar barbatii sa aiba cel putin o palarie noua.

La miezul noptii, lumea porneste in liniste spre biserica, pe drum se vorbeste in soapta, iar la slujba toata lumea sta cu mare evlavie. Dupa ce iau lumina, oamenii merg in cimitir la capataiul mortilor familiei si aprind si acolo lumanari, ca si cei trecuti dincolo sa stie ca a venit Invierea Domnului. Lor li se da de pomana si in ziua de Inviere, dar si peste o saptamana, cand e Pastele Mortilor. De aceea, culoarea cu care s-au vopsit ouale de Pasti nu se arunca, ci se pastreaza o saptamana, cand se rosesc din nou oua, se duc la biserica, se slujesc si apoi se duc afara, la morminte, si se dau de sufletele celor dusi.

Copiii abia asteapta sa vina de la slujba de Pasti, ca dorm o ora, doua, si se scoala sa mearga prin vecini, sa vesteasca Invierea si sa primeasca oua rosii si banuti. Baietii merg intai, in zori, si apoi fetitele, dupa ceasurile zece, unsprezece. Ca asa e credinta, in ziua de Pasti trebuie sa-ti intre intai in casa un baiat, ca sa ai spor si bogatie, ca daca-ti intra o fata, ti-aduce saracie si ghinion.

La masa de Pasti, la amiaza, se aduna cei ai casei, se mananca miel si cozonac si se petrece in liniste, fara muzica si galagie. Batranii ies apoi la portile caselor si vorbesc, povestesc.

In Maramures si Bihor se fac vizite in sat la alte familii, a doua si a treia zi de Pasti, cand se organizeaza si hora satului sau higheghe. Se angajeaza lautari, si acolo, in mijlocul satului, se aduna toti, tineri si batrani, si petrec.

Un obicei, in zona Bihorului este Ruga pentru ploaie. Se face dupa Pasti, aproape de Rusalii, cand vremea e secetoasa si holda de grau are nevoie de ploaie. Se aduna sapte feciori (cate zilele saptamanii), in fata bisericii, fiecare cu cate un snop de spice in mana. Merg in cimitir si scot doar cu mainile goale cea mai veche cruce. Insotiti de preot si de tot alaiul satului la Valea Chijicului, crucea este pusa sa pluteasca pe apa si preotul citeste de dezlegarea ploii. Apoi, toata lumea arunca cu spice si cu flori peste crucea din apa, rugandu-se sa aduca ploaie si sa fie holdele bogate. La terminarea slujbei, cei sapte feciori scot crucea din apa si o duc la loc, in cimitir.

In intervalul dintre rastignirea pe cruce si Inviere, Fiul lui Dumnezeu a lasat trupul Sau sa zaca in mormant trei zile si in acest timp S-a coborat cu sufletul la iad, sfaramandu-i portile. Traind timp de trei zile numai prin suflet, Iisus a voit sa ne arate ca este posibila o viata spirituala, biruitoare si fericita, si fara de trup. Pana la El, oricine murea se ducea la viata chinuita din iad, intrucat toti treceau pragul eternitatii cu sufletul transfigurat de pacat. Aceste trei zile de viata ale lui Iisus cu sufletul despartit de trup formeaza inceputul Raiului. Incepand din acest moment, sufletele celor drepti sunt asezate in Rai pana la Invierea lor cu trupurile. Aceasta inviere, numita si Invierea de Obste, va avea loc la a doua venire a Mantuitorului. Un alt motiv pentru care Iisus s-a pogorat la iad a fost acela de a incredinta si celor de acolo, care au trait pe pamant inaintea Sa, Vestea cea buna a mantuirii neamului omenesc de sub robia diavolului si a pacatului.

sursa:www.crestinortodox.ro