duminică, 30 martie 2008

Josh Groban - Awake

Josh Groban-My Heart Was Home Again

Sting - Desert Rose

DUMINICA SFINTEI CRUCI


Au trecut trei săptămîni din Postul Mare, al Paştelui, timp în care credincioşii s-au rugat mai mult, au mers mai des la Biserică iar unii s-au şi împărtăşit.



În lumea antică, la romani şi iudei, crucea era folosită pentru răstignirea şi pedepsirea răufăcătorilor. Lui Iisus Hristos i s-a rezervat tocmai acest mod nedemn de osîndire. Astfel, în cazul Mîntuitorului, crucea a devenit altarul pe care s-a adus jertfă pe Sine Însuşi pentru toţi oamenii, din toate timpurile.

In duminica a treia din acest post, numită şi "a Sfintei Cruci", preotul va scoate în mijlocul bisericii o cruce făcută din flori şi busuioc. Regretatul părinte Ilie Cleopa spunea că "acest ritual se face pentru a ne întări în nevoinţa postului, ca să-l putem parcurge cu folos, pînă la capăt".
Crestinismul nu poate fi conceput fără cruce, ea fiind semnul cel mai distinctiv. "Semnul Sfintei Cruci nu poate fi separat de jertfa lui Iisus Hristos pe lemnul Crucii. Ea dobîndeşte putere de viaţă, din iubirea dumnezeiască, jertfită pe Cruce pentru toţi oameni", ne-a spus părintele Alexandru Barnea, profesor la Seminarul "Sfîntul Vasile cel Mare".

Pentru orice creştin, Crucea înseamnă şi lupta necontenită cu păcatul, cu răul, sub toate formele lui de manifestare. Crucea înseamnă şi înfrînarea de la pornirile rele, rezistenţa împotriva tuturor încercărilor diavolului de a-l abate pe om de la dreapta credinţă. "Bucuria rodeşte tainic în toţi cei care se închină, preaslăvind pe Hristos Cel Jertfit pe Cruce, pentru toţi oamenii, reînnoind viaţa. Sfînta Cruce aduce linişte acolo unde este tulburare, iubire unde este ură, lumină unde este întunericul păcatului", a mai spus părintele Barnea.

La fel ca în prima duminică din acest post, şi acum, în Duminica Sfintei Cruci, Biserica Ortodoxă ne îndeamnă să cinstim icoanele, un vrednic semn de cinstire fiind şi Sfînta Cruce. În înţelesul material, crucea este un obiect format din două bucăţi de lemn aşezate perpendicular, una peste alta. Este obiectul pe care a fost răstignit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.


În sens spiritual, prin cruce şi prin semnul crucii se înţelege unirea întru suferinţă cu Iisus Hristos rastignit, cu durerea şi suferinţele acestuia de atunci, dar şi un semn prin care pot fi trecute toate greutăţile şi suferinţele pe care fiecare om le suportă, la un moment dat, în viaţă.


Tradiţia Bisericii Ortodoxe are mărturii despre cinstirea Sfintei Cruci pretutindeni şi din totdeauna, începînd din epoca apostolică. Semnul crucii se găseşte pe turlele bisericilor, la mormintele creştinilor, precum şi în casele acestora. De asemenea, cruciuliţe în miniatură sînt purtate de creştini la piept, atîrnate de un lănţişor. Cinstirea Sfintei Cruci nu este o idolatrie, căci, oriunde o întîlnim, crucea este nedespărţită de Hristos Cel Răstignit. Mai mult, Crucea nu este doar un obiect de întristare şi nu aduce întristare, cu toate că amintesc de moartea Mîntuitorului, ci este semn de bucurie, căci prin ea a venit mîntuirea pentru toţi oamenii. "În Postul Mare, Sfînta Cruce ne dăruieşte iubire. Ea ne îndeamnă tainic la stăruinţa în jertfă sinceră pentru aproapele nostru şi ne cheamă permanent să redescoperim inima părintească a lui Dumnezeu şi bucuria vieţii în Hristos", a mai spus părintele Barnea.

http://www.evenimentul.ro/articol/duminica-sfintei-cruci-0.html

Peste un milion de becuri au fost stinse in Ora Pamantului, in toata tara




Milioane de oameni din sute de orase din intreaga lume au luat parte la campania Ora Pamantului, organizata chiar de Ziua Mondiala a Pamantului. Campania a avut ca scop constientizarea pericolului incalzirii globale si s-a desfasurat in intervalul orar 20:00- 21:00. Potrivit Realitatea TV, centralizatorul Dispeceratului Energetic a inregistrat un consum mai mic cu 100 - 150 de megawati, aproximativ un milion si jumatate de becuri, in Ora Pamantului, la nivelul intregii tari.Milioane de persoane din cel putin 24 de orase ale lumii au inchis aparatele electrocasnice si lumina sambata, in intervalul 20.00-21.00. Prin Earth Hour se intentioneaza luarea unei pozitii impotriva incalzirii globale, cea mai mare amenintare cu care se confrunta Planeta Pamant in acest moment.La 31 martie 2007, locuitorii orasului Sydney au oprit pentru o ora tot ceea ce consuma energie electrica in casele lor. Australienii au incercat astfel sa atraga atentia intregii lumi asupra electricitatii, considerata a avea cea mai mare "contributie" la incalzirea globala. Mai mult de 2,2 milioane de locuitori ai orasului Sidney si 2.100 de firme au intrerupt pentru o ora tot ceea ce consuma electricitate ceea ce a condus la o economie de 10,2 la suta a energiei in intregul oras.
sursa:www.ziua.ro

vineri, 28 martie 2008

Reamonn - Supergirl

Michael Buble - Feeling Good

Goodbye my Love/Message for the Queen

Dishwalla - every little thing

Nicolae Steinhart, monahul de la Rohia




Cu numai cateva luni inainte de decembrie 1989, mai precis la 30 martie, la spitalul din Baia Marea trecea la cele vesnice fratele Nicolae de la Manastirea Rohia. Nu mai apucase sa consulte un specialist de la Bucuresti, capitala inspre care plecase, insotit de parintele sau spiritual, monahul Mina Dobzeu. Inca o data, timpul nu mai avea rabdare.La momentul respectiv, publicul larg stia putin despre scriitorul Nicolae Steinhardt, pe care lungii ani petrecuti in inchisorile comuniste il ajutasera sa ia hotararea de a parasi iudaismul in favoarea crestinismului ortodox. Descoperirea spiritului sau unic a urmat, desigur, dupa 1989, odata cu publicarea multor volume ale sale, unele de tinerete, altele de mai tarziu. Libertatea l-a pus in lumina pe Nicolae Steinhardt, aratand ca rolul pe care l-a jucat in acest spatiu spiritual il inalta printre acele modele dupa care societatea zice ca tanjeste, si asta de ani buni.Ce s-a intamplat efectiv dupa moartea lui Nicolae Steinhardt? I s-au publicat multe carti, unele tinute in sertar, altele scrise tarziu, i s-au reeditat volume, i s-au dedicat studii. Aparitiile postume au fost numeroase si nu au incetat decat foarte recent. Operei sale nu-i e usor sa-si gaseasca locul in cultura romana, din cauza sau datorita unei unicitati inclasabile.<>Postum, mai exact in 1991, s-a publicat si cartea sa capitala: << Jurnalul fericirii >>. Filtrata printr-o constiinta din ce in ce mai treaza inspre interior si exterior, critica la adresa intelectualului din turnul de fildes, experienta carcerala ii netezeste protagonistului calea spre cele duhovnicesti. Si ia o forma-hibrid, eseu si jurnal topite in literatura confesiva, << o carte a cartilor Estului, o carte contemporana cu Dumnezeu >>, cum comenta Dan Chelaru in << Romania libera >>, la momentul aparitiei volumului.Povestea << Jurnalului... >> care face din suferinta calea aspre fericire, in deplin spirit crestin, este lunga. Scris in perioada 1967-1971, a fost confiscat la o perchezitie a Securitatii. Dupa cativa ani, autorul l-a rescris. Dar, la insistentele lui Dumitru Radu Popescu, pe atunci presedintele USR, i s-a restituit si varianta confiscata. Varianta finala, mult prescurtata, a ajuns in Occident, iar Monica Lovinescu a citit-o la microfonul << Europei libere >> chiar in 1988-1989. Dupa 1980, cele doua variante, inca in posesia calugarului Nicolae, care se afla deja la Rohia, sunt in pericol sa fie confiscate. Astfel, autorul hotaraste sa-i incredintele manuscrisele lui Virgil Ciomos, care devine executor testamentar al << Jurnalului fericii >>.

Cartea, cunoscuta azi tututor intelectualilor romani, tradusa in mai multe limbi, a fost desemnata cea mai buna carte a anului imediat dupa publicare. Reamintesc cuvintele cu care se deschide : << Creion si hartie nici gand sa fi avut la inchisoare. Ar fi asadar nesincer sa incerc a sustine ca << jurnalul >> acesta a fost tinut cronologic; e scris apres coup, in temeiul unor amintiri proaspete si vii. De vreme ce nu l-am putea insera in durata, cred ca-mi este permis a-l prezenta pe sarite, asa cum, de data aceasta in mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele in acel puhoi de impresii caruia ne place a-i da numele de constiinta. Efectul, desigur, bate inspre artificial; e un risc pe care trebuie sa-l accept. >>Hristos e boier, diavolul e contabilBotezat in inchisoarea de la Jilava, tot in martie, in 1960, de parintele Mina Dobzeu, in prezenta a doi preoti catolici, doi preoti uniti si unul protestant, pentru a face un botez << cu caracter ecumenic >>, fratele Nicolae alesese calea unui Hristos datator de libertate, curaj si speranta. Tot in << Jurnalul fericirii >> gasim poate cele mai revelator pasaj despre cum e reprezentata divinitatea crestina in viziunea unui evreu convertit, un intelectual de rasa (departe de ideea crestinismului de o << cucernicie tampa >>), minte deschisa si literat rafinat: << Hristos ca gentleman si cavaler. La diavolul contabil nu incape nici tesatura cea mai mica. Hristos, dintr-o data sterge un intreg registru de pacate. Hristos, boier, iarta totul. A sti sa ierti, a sti sa daruiesti a sti sa uiti. Hristos nu numai ca iarta, dar si uita. Odata iertat, nu mai esti sluga pacatului si fiu de roaba; esti liber si prieten Domnului. >>

Cum ajunsese Nicolae Steinhardt sa aleaga Rohia ? Auzise de manastire si de biblioteca ei de la vechiul sau prieten, Constantin Noica. Se intampla dupa 1975, iar intrarea in monahism survine abia in 1980, sub protectia episcopului Iustinian Chira si a arhiepiscopului Teofil Herineanu. In cei noua ani petrecuti aici, fratele Nicolae nu se desparte de Nicolae Steinhardt, continuand chiar sa publice volume de eseuri consistente - << Critica la personala intai >>, << Escale in timp si spatiu >>, << Prin altii catre sine >> - si sa-i farmece mai ales pe tineri. In eseurile lui iese la iveala un spirit enciclopedic ce cunoaste si indrageste patristica, romanul de secol XX, teologia moderna, dreptul constitutional, muzica, filozofia de la origini pana in prezent, literatura contemporana de la noi si de aiurea. Insa intelectualul cosmopolit si poliglot, care-i invata englezeste pe colegii de celula, era, inainte de toate, forma a spiritului crestin.Inainte de Rohia, inchisoarea...Cine fusese fratele Nicolae (Delarohia) inainte de a se calugari ? Cum spuneam, un evreu convertit la crestinism, un intelectual fara liniste, un scriitor indraznet, un spirit modern, asa cum a ramas pana la moarte si dupa aceea. Reluata pe scurt, de la sfarsit catre inceput, biografia sa de dinainte de 1975 cuprinde episoade consistente.In 1964 avusese loc eliberarea din inchisoare, datorita gratierii generale a detinutilor politici, urmata fiind de reintegrarea in viata literara prin colaborari la publicatii cum ar fi << Secolul 20 >>, << Viata Romaneasca >>, << Vatra >>, << Steaua >>, << Echinox >> s.a. (articolele sunt stranse in volumele << Intre viata si carti >> si << Incertitudini literare >>, ultimul fiind detinator al Marelui Premiu al Criticii Literare in 1980).<< Jurnalul fericirii >> transforma tragedia perioadei 1958-1964, petrecuta in inchisorile din Jilava, Aiud, Gherla, in istoria unei iluminari. De aici, titlul contrariant al cartii. Cum ajunsese Steinhardt in inchioare ? In 1958, arestat impreuna cu asa numitul lot Noica-Pillat, lotul "intelectualilor mistico-legionari". Dupa arestarea lui Constantin Noica si a grupului din care faceau parte Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, Theodor Enescu, Dinu Ranetti, Vladimir Streinu, Pastorel Teodoreanu, Marieta Sadova etc., Steinhardt a fost convocat la Securitate in 1959 si i s-a cerut sa fie martor al acuzarii si se depuna marturie impotriva lui Noica. Securitatea i-a dat de ales: ori depune marturie, ori e arestat si acuzat. Pentru ca a ales varianta a doua, a fost arestat si condamnat la 13 ani de munca silnica pentru << crima de uneltire impotriva ordinii sociale >>. Iar inchisoarea i-a fost, cum scria Virgil Ierunca, "academie si altar", consemnata in "Jurnalul fericirii".... si prigoanaMergand si mai departe in timp, ne intoarcem la perioada '30-'50, cand numele sau se integrase in elita, dupa obtinerea licentei in Drept si Litere la Universitatea din Bucuresti, si a unui doctorat in drept constitutional in 1936. La 22 de ani, tanarul publicase deja o carte sub pseudonim, "In genul... tinerilor", parodiindu-si prieteni ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Urmasera calatorii de studii in Elvetia, Austria, Franta si Anglia, anii petrecuti ca redactor la Revista Fundatiilor Regale, inlaturat apoi in timpul purificarii etnice, readus si inlaturat din nou in '47. Fusesera ani de cristalizare a optiunilor sale de intelectual si critic literar deschis catre nou si iubitor de vechi. Iar dupa '47 urmase un cosmar neintrerupt: nu a mai putut lucra in barou, nu i s-au mai publicat textele si a primit slujbe ce presupuneau munca necalificata, intr-un deceniu negru pentru intelectualitatea interbelica. Lectiile care au ramas in urma unui destin astfel inceput ? Sunt cuprinse mai ales in << Jurnalul fericirii >> si in << Daruind vei dobandi. Cuvinte de credinta >>, in lumina unui crestinism aducator de libertate. O libertate pe care o va fi vazut in decembrie 1989, dintr-un alt spatiu decat cel numit Romania.

sursa:www.ziua.ro

miercuri, 26 martie 2008

Duminica, Romania trece la ora de vara


Duminica, Romania trece la ora oficiala de vara. Astfel, vom da ceasurile cu o ora inainte. Ziua de 30 martie, va avea numai 23 de ore, iar ora 03.00 va deveni ora 04.00.In Romania, ora de vara a fost introdusa, pentru prima data, in 1932. Din 1943, practica trecerii la ora de vara a fost insa suspendata. Ea a fost reintrodusa in 1979. In prezent, ora de vara se aplica in fiecare an, in ultima duminica din martie si ultima duminica din octombrie, iar scopul este eficientizarea consumului de energie.

Swayze, tratament experimental



-- Actorul american Patrick Swayze, care la inceputul lunii martie a anuntat ca a fost diagnosticat cu cancer la pancreas, a acceptat sa urmeze un tratament experimental.


Profesorul M. Wasif Saif, de la departamentul de gastroenterologie din cadrul Universitatii Yale, a spus ca Patrick ar trebui sa raspunda bine la medicamente pentru ca este intr-o forma fizica buna. "Medicamentul pe care il ia Patrick Swayze, Vatalanib, este inca in stadiu experimental. Insa studiile recente au dat rezultate promitatoare pentru pacientii care sunt intr-o forma fizica excelenta", a spus medicul revistei OK!.Vatalanib blocheaza dezvoltarea tumorii canceroase prin modificarea unor molecule implicate in procesul de transformare a celulelor sanatoase in celule bolnave.Medicamentele experimentale sunt administrate, in general, pacientilor aflati in faza terminala a unei boli.Medicul care il ingrijeste pe Swayze a infirmat speculatiile potrivit carora actorul ar mai avea cateva saptamani de trait. "Patrick sufera de o boala cu extindere limitata si se pare ca raspunde bine la tratament", a declarat medicul George Fisher.Cancerul la pancreas se situeaza pe primele locuri in topul formelor de cancer letale. Doar 10% dintre pacienti supravietuiesc cel putin cinci ani de la diagnosticare. In plus, aceasta forma de cancer se raspandeste rapid la celelalte organe, ceea ce, in numeroase cazuri, face imposibila o operatie. Patrick Swayze are 55 de ani. (D.M.V.)

sursa:www.ziua.ro

Se topeste Antarctica



-- O bucata uriasa din calota glaciara antarctica se dezgheata cu o viteza uluitoare


Imaginile surprinse de un satelit au aratat ca o bucata uriasa din calota glaciara antarctica, in insula Wilkins, se topeste extrem de rapid din cauza incalzirii climaterice accentuate, au anuntat cercetatorii, relateaza Mediafax.Bucata de gheata care s-a topit acopera aproape 415 kilometri patrati din insula Wilkins, potrivit imaginilor prin satelit prelucrate de cercetatorii de la National Snow and Ice Data Center din cadrul Universitatii din Colorado. Pentru a oferi o imagine cat mai clara a dezastrului, cercetatorii au tinut sa precizeze ca suprafata bucatii care se topeste este de sapte ori mai mare decat cea a cartierului new-yorkez Manhattan.Wilkins este o insula de gheata permanenta, care se intinde pe aproximativ 13.000 de kilometri patrati si se situeaza in sud-vestul Peninsulei Antarctice, la aproximativ 1600 de kilometri de America de Sud. "Blocuri de gheata dupa blocuri de gheata se desprind si se topesc in ocean", a spus Ted Scambos, coordonator stiintific la National Snow and Ice Data Center. "Nu vorbim de crapaturi si de desprinderi de bucati de gheata, ci de faptul ca aceasta calota glaciara se spulbera total, pur si simplu", a mai spus Scambos, care a adaugat ca "acest tip de fenomen este rar. Vrem insa sa-l intelegem mai bine pentru ca astfel de fenomene duc la pierderea completa a calotei glaciare". Scambos a indicat ca o mare parte din calota glaciara se sprijina doar pe un strat subtire de gheata. Acesta ar putea sa se topeasca foarte usor, astfel incat calota glaciara sa dispara in cativa ani. Analizand tiparele de topire din zonele de contact cu oceanul, din ultimii 10 - 15 ani, cercetatorii concluzioneaza ca fenomenul este provocat de incalzirea globala. Imaginile prin satelit arata ca distrugerea bucatii din calota glaciara a inceput pe 28 februarie, cand un mare aisberg, masurand 41 pe 2,4 kilometri, s-a desprins din partea sud-vestica a insulei provocand dezintegrarea interiorului acesteia. Scambos a spus ca aceasta insula de gheata exista de cateva sute de ani, insa aerul cald si expunerea la curentii oceanici au provocat topirea partiala a acesteia.Avertismente ignorate

In ultima jumatate de secol, Peninsula Antarctica a suferit o incalzire mai rapida decat orice alta zona de pe glob, potrivit cercetatorilor.Intrucat sezonul de vara, in timpul caruia Antarctica se topeste, se apropie de final, cercetatorii spun ca nu se asteapta ca aceasta insula de gheata sa se topeasca imediat, insa zona va fi monitorizata in continuare.Specialistii mai spun ca in ultimii 30 de ani suprafata a numeroase calote glaciare s-a diminuat considerabil, sase dintre acestea dezghetandu-se complet. Profesorul britanic David Vaughan din cadrul Institutului britanic de supraveghere a Antarcticii, avertiza inca din 1993 ca o bucata considerabila din insula Wilkins s-ar putea topi daca fenomenul de incalzire globala continua.Lucrurile au luat insa o intorsatura dramatica mult mai devreme decat anticipase specialistul britanic care spunea ca fenomenul de topire ar fi urmat sa aiba loc peste 30 de ani (din momentul predictiei)

sursa:www.ziua.ro

Giulgiul din Torino analizat din nou




Un documentar difuzat de BBC a adus din nou in discutie autenticitatea Giulgiului din Torino, lintoliul pe care sunt imprimate un chip uman si pete de sange. Conform unor analize amanuntite efectuate in 1988, intre care si testul cu Carbon14, specialistii au stabilit ca giulgiul dateaza din 1325, si ca, desi misterioasa si complexa, este doar una dintre numeroasele relicve false din Evul Mediu. In ciuda dezamagitoarelor concluzii ale specialistilor, credinciosii crestini continua sa creada ca respectivul lintoliul este cel in care a fost inmormantat Mantuitorul Iisus Hristos.



Dupa 20 de ani de la (inca) controversatele analize stiintifice, o echipa a BBC a putut fotografia Giulgiul in imagini de inalta definitie, imagini din care reies detalii a caror studiere pune in discutie originea medievala a lintoliului, cu forme si trasaturi in continuare greu de explicat.


Un grup de oameni de stiinta americani si europeni, dintre care unii au participat la analizele efectuate la Oxford, Zurich si Tucson in 1988, afirma ca acele analize ar fi putut da un rezultat distorsionat si solicita o noua analiza definitiva pe cel mai faimos giulgiu din istorie, noteaza ziarul La Stampa, citat de Rompres.



Documentarul, intitulat "Shroud of Turin" (Giulgiul din Torino) si transmis de BBC in sambata de dinaintea Invierii Pastelui catolic si protestant, ar avea menirea, dupa unele pareri, sa relanseze discutiile intre tabara celor care nu s-au indoit niciodata de faptul ca Giulgiul pastreaza imprimata figura martirizata a lui Iisus coborat de pe cruce si tabara celor care au convingerea ca Giulgiul pastrat la Torino este una dintre numeroasele reprezentari iconografice ale lui Hristos care circulau in Europa si Orientul Mijlociu in secolele al XII-lea si al XIII-lea.



Teorii demontate

Foarte multe persoane in lume se ocupa cu pasiune si competenta de Giulgiu. Unul dintre cei mai mari experti este un profesor de cosmologie, John Jackson, care in 1978 facea parte dintr-un grup de oameni de stiinta care au avut la dispozitie Giulgiul din Torino timp de o saptamana, un privilegiu nemaiacordat vreodata cuiva. In timpul acelei vizite, Jackson a adunat un numar impresionant de date, pe care le-a pastrat si elaborat cu grija in Centrul privind studierea Giulgiului din Colorado Springs. "Cand vorbim de un fals medieval - a declarat prof. Jackson canalului BBC - prima intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este cum a fost realizat. Nici unul dintre experimentele pe care le-am facut aici, utilizand vopsea pe manechine incalzite, nu a produs amprente similare celor de pe Giulgiu''.



Petele de sange, a demonstrat Jackson utilizand un model de polistirol, se potrivesc perfect numai daca panza se aseaza pe un corp cu trei dimensiuni si nu daca sunt pictate pe o suprafata plana.



Pornind de la inceputul anului 1300, data "stabilita cu certitudine" de analiza cu C14, fiecare calatorie si fiecare indiciu cules de BBC da inapoi ceasul datarii. Mai intai, la Constantinopol, unde un giulgiu reprezentandu-l pe Hristos a fost luat de un cruciat in 1204: giulgiul a fost expus pentru prima data la Lirey, in Franta, de unul dintre descendentii acelui cruciat, Goffred de Charny. Apoi la Oviedo, unde este pastrat probabil acelasi giulgiu despre care vorbeste Ioan in Evanghelia sa: un lintoliu de dimensiuni mici cu care a fost, in mod sigur, infasurat capul unei persoane ridicata pe o cruce si care purta o coroana cu spini. Spre deosebire de Giulgiu, amprentele contin numai sange si nu evidentiaza nici un chip. Dar grupa sangvina AB este aceeasi de pe Giulgiul din Torino. Daca analogia are baze concrete, ceasul trebuie dat si mai mult inapoi, pentru ca Giulgiul de la Oviedo este datat cu certitudine istorica "secolul V".



Zeci de indicii, de marturii istorice si cercetari stiintifice ne fac sa credem ca Giulgiul dateaza cu adevarat din vremurile lui Hristos si ca in analiza descompunerii izotopului de carbune cele trei laboratoare nu au tinut seama de contaminarile pe care Giulgiul le-a suferit de-a lungul secolelor: a fost atins, expus aerului, salvat de la un incendiu, etc. (D.M.V.)

sursa:www.ziua.ro

Leonard Cohen - Dance me to the end of love

Espiritu Andino - Tupac Amaru

Espiritu Andino - San Juanito

Espiritu Andino

marți, 25 martie 2008

Pilda magarului batran


Într-o buna zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, şi făcu asta ore întregi, în timp ce ţăranul îşi frământa mâinile, gândindu-se ce mai e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi aşa era bătrân, în vreme ce fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie astupată odată şi-odată. El ajunse la concluzia că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din fundul fântânii, aşa că îşi chemă vecinii, ca să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă o lopată şi se puseră să arunce de zor pământ în fântână.

La început, măgarul se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după o grămadă de lopeţi de pământ aruncate, se potoli şi tăcu. Mirat, ţăranul privi în adâncul fântânii şi rămase cu gura căscată... În loc să fie îngropat de viu, măgarul cel bătrân făcea ceva la care ţăranul nu se gândise: la fiecare lopată de pământ aruncată, animalul se scutura cu putere şi păşea deasupra... Nu după multă vreme, toţi văzură cum măgarul, ajuns până la gura fântânii, sări fremătând peste ghizd şi o tuli pe imaş!

Viaţa aruncă oricum în noi cu pământ, noroi şi cu tot felul de greutăţi... Dacă în plus suntem „măgari“ şi cădem în „fântâna“ conjuncturilor neprielnice, a grijilor nenumărate, a pesimismului şi a neîncrederii, secretul pentru a ieşi de acolo este să ne scuturăm de acest pământ şi să-l folosim pentru a urca, pas cu pas, până ieşim la liman. Fiecare din greutăţile noastre este, până la urmă, un prilej pentru un pas înainte. Putem ieşi chiar şi din prăpăstiile celor mai teribile nenorociri dacă nu ne dăm bătuţi niciodată.

Să folosim, aşadar, până şi noroiul aruncat peste noi ca să înaintăm perseverenţi în direcţia bună. Să ţinem minte cele 3 reguli pentru o viaţă liniştită şi împăcată:

1) Să ne curăţim inima de frică şi neîncredere, iar mintea de griji inutile şi pesimism;
2) Să ne simplificăm viaţa, dăruind mai mult şi aşteptând mai puţin;
3) Să ne scuturăm mereu de pământul aruncat peste noi, pentru că pământul se întoarce în pământ, dar sufletul este fără preget şi urcă la cer. În viaţa aceasta, noi trebuie să fim soluţii, nu probleme.

sursa:www.ecolife.com

luni, 24 martie 2008

DESPRE POST

Postul nu este lasat sa omoare omul

Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea - si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare - aceasta "uzina" care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune "mersi", pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.

Este la cate unii aceasta panica: "Daca nu mananc, mor, ametesc!" Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.

Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post.

Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe - nu numai in post, ci tot timpul - si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: "Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie" - sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a "ars" in inima lor, ca unjaratec, toata viata - si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit.

In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: "Nu bea numai apa" - asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: "Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu" - aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. "Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el" - spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: "Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?" Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel.

Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: "bea vin", ci "putin vin", adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta.

Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: "Craciunul satulului, Pastele fudulului" - adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (...). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini.

Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui - caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni... sfantul Nicolae care avea picioarele ranite si um­flate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat...

Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El.

Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata - spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post.

Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem "evoluati"...

In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca "da, eu n-am nimic cu nimeni". Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor... Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate.

Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.

In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. "Cine esti tu, sa judeci sluga straina?" Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura?

Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: "Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit". Mare e razboiul purtat de limba - limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert - asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte... S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca "am scapat din vedere ceea ce am spus", nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. "Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .". Asa ca aveti grija la capitolul "barfa". La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce... Sa nu fie, frati crestini.

Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri - de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini - si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie... Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare - mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna.

Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici - il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi - si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.

Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: "iertati si vi se iarta"; "nu iertati, nu vi se iarta". Aceasta este problema iertarii - foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si "ne pune bine" cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti - ti se iarta.

Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini... iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica... e imposibil...



Parintele Sofian Boghiu

BUNA VESTIRE




Maria a primit vestea ca il va naste pe Iisus

Buna Vestire este o sarbatoare cu data fixa (25 martie), de la care incepe sa curga perioada de 9 luni, pana la Craciun, cat Maria L-a purtat in pantece pe Iisus Hristos. Aceasta este ziua in care Arhanghelul Gavriil ii vesteste Fecioarei Maria ca a fost aleasa sa devina mama Mantuitorului.

Situata in preajma echinoctiului de primavara, Buna Vestire (sau Blagovestenia, cum mai e cunoscuta in popor) este considerata de toti crestinii o sarbatoare foarte importanta. Acesta e momentul in care Fecioara Maria este in-stiintata ca Ea il va naste pe Iisus.

E inceputul mantuirii pentru omenire

Fara vestea intruparii Fiului Omului, pe care Maica Domnului a primit-o de la Arhanghelul Gavriil, nu ar fi fost posibila nici ?nvierea, iar teologii considera ca acesta este, de fapt, momentul inceputului mantuirii pentru om. 'Bucura-te, cea ce esti plina de har! Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei... Si iata, vei lua in pantece si vei naste fiu, si vei chema numele lui Iisus', ar fi spus Gavriil.

?nca din cele mai vechi timpuri, omenirea a fost dominata de ideea destinului implacabil si a sfarsitului sau, idee raspandita mai ales pe calea religiilor asiatice. In traditia iudaica a Vechiului Testament, prorocii predicau intruparea Fiului Domnului la finele omenirii, in vremuri de apocalipsa: 'Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu'.

Pe 26 martie, imediat dupa Buna Vestire, e sarbatorit Sfantul Arhanghel Gavriil, crainicul lui Dumnezeu. Arhanghelii, cum le spune si denumirea de origine greceasca, sunt 'ingeri intaistatatori'.

Echivaland termenul grecesc, traditia romaneasca ii numeste si Voievozi. Conform traditiei evreiesti, ei sunt in numar de 7, dar in Biblie nu sunt nominalizati explicit decat 3 (Mihail, Gavriil si Rafail).

Creanga pe care canta cucul se poarta in san

De Blagovestenii, poporul crede ca se dezleaga limba pasarilor cantatoare, dar mai cu seama a cucului. Acesta incepe a canta pana la Sanziene (24 iunie), cand se ineaca cu orz. Cucul, pasare cu numeroase valente simbolice, canta de la echinoctiul de primavara pana la solstitiul de vara.

Oamenii sunt atenti sa nu-i spurce cucul si pentru aceasta poarta grija ca sa aiba totdeauna bani in buzunare si sa nu fie nemancati sau suparati, caci, in caz contrar, tot anul vor duce nevoie de bani si vor fi suparati si flamanzi.

Femeile se spala cu apa din omatul topit

Creanga pe care canta cucul e bine sa o porti in san ca sa asculte lumea la tine ca la cuc, iar daca aceasta este verde, vei fi sanatos tot anul. Daca insa il vezi pe o creanga uscata, vei fi bolnav tot restul anului. Uneori cucul e calauza a sufletului in lumea de dincolo, aratand drumul de urmat.

De la Blagovestenii, vremea se incalzeste, iar vitele se scot la soare ca sa nu se imbolnaveasca si sa se intareasca. Femeile strang apa din omatul topit, apa pe care o vor folosi drept leac, curatindu-si trupul.

sursa:www.libertatea.ro

miercuri, 19 martie 2008

SUBIECTIVITATE, muzica: Katie Melua

Dreptul la plăcere, o şansă pentru nefericire

Dacă sănătatea trupească este o trăsătură pe care o au mulţi, sănătatea duhovnicească este un lucru cu mult mai rar. Şi tocmai aceasta descrie omul aşa cum a fost el lăsat de Dumnezeu, atunci când a fost făcut. De aceea, în mod real, numai sfinţii sunt cei ce au sănătate duhovnicească. Şi au atâta încât, rugându-ne lor, ne-o pot transmite şi nouă.
Căci chipul nostru autentic este desfigurat de păcatul care ne tulbură inima, mintea, voinţa, sentimentele, tot ceea ce ţine de sufletul şi duhul omului. De aceea să spui că la baza bolii stă păcatul şi că biruinţa asupra patimilor aduce tihnă sufletului ţine de bunul simţ al creştinului. Odată intrat în viaţa Bisericii, pătruns în învăţătura ei, vezi bine că aşa stau lucrurile.
Aceeaşi afirmaţie însă este un nonsens atât pentru ştiinţa contemporană cât şi pentru bunul simţ comun. Dacă ar pleca de la premisa omului ca animal bolnav, a păcatului ca stare firească, a necesităţii unei răscumpărări, multe din dezvoltările ştiinţelor umaniste şi din filosofie ar fi mult mai aproape de realitate. Aşa, însă, ele nu pot decât să favorizeze păcatele şi patimile, să conducă omul spre autoafirmarea egoistă de sine, spre un bine care este exclusiv lumesc şi, prin aceasta, insuficient. Vindecarea omului începe de la schimbarea viziunii sale (metanoia, în greacă, înseamnă schimbare), trecând de la psihologia laică neputincioasă la psihoterapia ortodoxă bazată pe scrierile Sfinţilor Părinţi.
„Multe boli sunt urmare a patimilor păcătoase, a viciilor, a modului păcătos de viaţă. Să ne amintim care sunt aceste patimi: trufia, slava deşartă, trândăvirea, lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi. Toate patimile sunt legate între ele. Una o naşte pe alta. Păcatul schimbă caracterul. Îl face înclinat spre formarea a diferite boli“, spune psihiatrul rus Dmitri Avdeev. Pe măsură ce ne pierdem credinţa, ce ne depărtăm tot mai mult de Dumnezeu, ne lăsăm tot mai mult pătrunşi de duhul lumii acesteia, prinşi în vâltoarea patimilor. Numai că, spre a ne putea lăfăi complet în ele, nu mai numim patimile cu numele lor adevărate, căci asta le-ar face să arate ceea ce ele sunt de fapt: unelte ale vrăjmaşului, pierzătoare de suflet. Prin ceea ce se cheamă îndreptăţirea de sine, în literatura ascetică, acum ele devin „trebuinţe fireşti“ ale noastre şi, odată numite aşa, e musai să le satisfacem.
Unul din drepturile inalienabile ale omului contemporan care, chiar dacă nu e scris în nici o lege, ne este totuşi promis tuturor, este dreptul la plăcere. Extrem de multe lucruri din jurul nostru se străduiesc să ne facă să ne simţim bine. Noi înşine încercăm, după puterea şi după priceperea fiecăruia, să ne creăm o bună dispoziţie permanentă şi să alungăm orice altă stare de spirit, ca şi cum viaţa n-ar trebui să fie decât un lung prilej de plăcere. Şi totuşi, în ciuda tuturor încercărilor noastre continue, rămânem cu un gust amar în rarele clipe de luciditate pe care ni le mai permitem. Un sentiment al zădărniciei şi al neantului vine să se încuibeze în mijlocul bunei dispoziţii generalizate. Încercăm să-l eliminăm, desigur, prin şi mai multă distracţie. Iar senzaţia vidului dispare, înecată în aburii distracţiei, pentru a apărea apoi iarăşi, când şi când, mereu fără să te aştepţi şi fără să o doreşti. Nu ne explicăm asemenea stări, dar le căutăm remedii peste tot, numai acolo unde trebuie nu avem curaj să intrăm.
Dacă am accepta că suntem goi duhovniceşte, că în ciuda sloganurilor pe care le afişăm la tot pasul ne-am pierdut sensul vieţuirii pe pământ, de-abia atunci am putea pune început bun. Căci plinătatea vieţii se află numai la Dumnezeu. Iar la Dumnezeu ajungem prin pocăinţă. În schimb, preferăm chinul însingurării şi al patimilor. Iar „plânsul de pocăinţă naşte în inimă pace, linişte şi bucurie. Autodevorarea nevrotică e ca şi cum ai bate apa în piuă, ca învârtirea în jurul cozii“, avertizează acelaşi Avdeev.
Cel mai adesea punem neliniştile pe care le avem pe seama lumii în care trăim, a condiţiilor dificile la care trebuie să facem faţă, a grijilor pe care aceasta ni le induce. Nu vedem că dintotdeauna situaţia omului pe pământ a fost precară. Că a fost mereu ameninţat fie de natură, prin incendii, cutremure, furtuni, fie de alţi oameni prin războaie, crime şi tot ce mai fac oamenii unii împotriva altora pe pământ. Acum, totuşi, oamenii au cea mai lungă speranţă de viaţă din istorie. Ne lăsăm însă dominaţi de griji şi angoase pentru că am pierdut pacea lăuntrică, am pierdut legătura cu Dumnezeu. De aceea, orice vine din afară ne tulbură, ne scoate din noi înşine, ne face să pătimim. Lucrurile nu sunt toate făcute pentru confortul nostru şi pentru buna noastră dispoziţie şi, atunci, îngroziţi că nu ne distrăm aşa cum se cuvine, cădem în cele mai negre stări.
Ieşirea din criză, aşa cum ne propun sfinţii părinţi, stă în isihie, în adunarea minţii din împrăştierea sa. „Atunci când isihia este înfăptuită cum se cuvine, ea oferă un ajutor nepreţuit omului, remodelându-i personalitatea, reînnoindu-i fiinţa lăuntrică şi împreunându-l cu Dumnezeu“ (Mitropolit Hierotheos Vlachos).

NECAZURILE NU TREBUIE SA NE REVOLTE

„De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaţi aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge. Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: «Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte». Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi. Apoi, dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui.“ (Evrei 12, 1-10)

***

De multe ori ni se pare că avem atât de multe necazuri, că nu mai putem răbda. Ne uităm în jurul nostru şi văzând cum unii, mai păcătoşi - zicem noi -, nu duc lipsă de nimic şi nu mai ştiu cu ce să-şi umple timpul, parcă ni se umple sufletul de revoltă. În astfel de situaţii trebuie să ne amintim acest cuvânt al Apostolului Pavel: că Dumnezeu ceartă pe cine iubeşte. Nu că ceilalţi ar rămâne necertaţi. Căci fie acum, fie în veacul viitor, fiecare va plăti pentru faptele sale. Însă cearta pentru cei credincioşi are scopul de a-i întări pe aceştia în vederea câştigării unui loc cât mai sus în împărăţia Sa. Aşadar, când avem un necaz să înţelegem că e semnul iubirii lui Dumnezeu. Mai ales în post, vedem că se înteţesc situaţiile în care suntem provocaţi să ne înfruptăm din mânie, ceartă şi supărări. Căci, fiind în lume, cele prin care suntem ispitiţi nu vin doar de la materie, sau de la trupul nostru păcătos, ci şi prin cei de lângă noi. Dar noi să privim spre ţinta către care am pornit, adică spre Hristos, să ne înarmăm cu rugăciune, cu înfrânare şi să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu care, ca pe nişte fii iubiţi, ne cercetează şi cu bune şi cu rele.

pr. Constantin STURZU

ADAUGA BINE BINELUI

Iisus a zis: „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.“ (Ioan 3, 13-17)

***

Există un obicei la unii fraţi creştini ca la începutul anului calendaristic să-şi pună o dorinţă. Unele dorinţe sunt irealizabile, altele sunt uitate. Poate unele se împlinesc. La fel, sunt fraţi care la începutul fiecărui post îşi pun în gând să realizeze ceva bun pentru sufletul lor. Unii doresc să postească mai mult, alţii să meargă mai des la biserică. Însă nu trebuie uitat principiul continuităţii. Dacă faci lucrurile acestea în salturi, şi viaţa va fi asemenea unui săritor cu prăjina: se înalţă repede şi la fel de repede ajunge de unde a plecat. Viaţa duhovnicească trebuie să aibă continuitate şi să dai dovadă de perseverenţă. Nu devenim postitori doar la Paşti sau mai darnici doar la Crăciun. Când am învăţat să mergem am făcut acest lucru pas cu pas. La fel este şi în viaţa duhovnicească. Trebuie să adaugi bine, binelui. Astfel ajungi să ai viaţa veşnică în Iisus Hristos.


pr. Dumitru PĂDURARU

Mierea de albine, indulcitorul prin excelenta




Creşterea alarmantă a numărului de îmbolnăviri de diabet, ca şi a cazurilor de obezitate, a determinat numeroase luări de poziţii, în lumea medicală, faţă de consumul de zahăr şi îndulcitori alternativi sau sintetici. Studiile de specialitate au demonstrat clar că unii îndulcitori, utilizaţi mai ales în industria băuturilor răcoritoare, nu sunt nocivi sănătăţii dacă nu sunt consumaţi abuziv, mai ales că majoritatea producătorilor optează pentru fenomenul de combinare a cel puţin doi îndulcitori pentru potenţarea efectului de „dulce“. Totuşi, sfatul cel mai bun este acela de a evita să consumăm astfel de produse, ca şi zahărul în formă pură, înlocuindu-le cu fructe proaspete sau cu produse din fructe conservate cu ajutorul zahărului. Despre istoria zahărului şi controversele legate de îndulcitorii sintetici, într-un interviu cu prof. univ. dr. Dumitru Beceanu, specialist în cadrul USAMV Iaşi.

De ce ne place gustul dulce, domnule profesor?

Putem spune că Dumnezeu a pus în noi plăcerea de a mânca lucruri dulci. Animalele carnivore, spre exemplu, nu simt gustul dulce sau îl simt foarte diminuat. De asemenea, se pare că numai omul are abilitatea de a percepe gustul unor substanţe dulci nenutritive, aşa-numiţii îndulcitori de mare putere sau sintetici. Atunci când consumăm lucruri dulci, în creierul nostru are loc o secreţie de endorfine. Deci, suntem „răsplătiţi“ pentru faptul că le consumăm.

Care pot fi considerate cele mai vechi dulciuri, dacă le putem numi aşa?
În primul rând, fructele coapte şi anumite produse derivate: smochine, curmale, stafide, care încorporau, prin dulceaţa lor, energie. De asemenea, un alt produs dulce, dintre cele mai vechi, este mierea de albine. Aceasta reprezintă şi acum îndulcitorul prin excelenţă, cel mai sănătos, cel mai recomandat şi cel mai lipsit de riscuri. De multe ori, fructele şi mierea erau combinate. Aşa a apărut marmelada, un cuvânt de origine portugheză (marmelo - gutuie). Se pare, însă, că el a apărut în limba portugheză abia prin secolul al XIV-lea şi era, de fapt, un produs din gutuie macerată în mierea de albine.

Zahărul, „mierea din trestie“
Vorbind despre dulce şi dulciuri ajungem, inevitabil şi la zahăr, cel mai popular îndulcitor în prezent. Când a apărut acest produs?

Europenii au luat pentru prima oară contact cu zahărul, atunci când Alexandru Macedon a ajuns în India. Unul dintre însoţitorii săi i-a raportat atunci că indienii culeg o miere de pe trestii. De fapt, era sucul trestiei, concentrat prin fierbere. Ulterior, trestia de zahăr a fost luată în cultură de către arabi şi, treptat, s-a răspândit în bazinul mediteranean. Acolo unde au stăpânit arabii s-a cultivat şi trestie. Aceasta şi-a găsit o nouă patrie, cu adevărat stabilă, în Lumea Nouă: în Caraibe, America de Sud.
Iniţial, zahărul era considerat condiment şi era pomenit în toate listele de condimente cunoscute. Era consumat doar de persoanele cu dare de mână, fiind un produs foarte scump, prohibitiv chiar. Ca amănunt anecdotic, se spune că regina Elisabeta I Tudor avea dinţii maro, deoarece consuma zahăr nerafinat.
În perioada de început a zahărului, se foloseau siropuri foarte concentrate, pentru a glasa sau pentru a fabrica fructe şi flori de zahăr. Erau, de fapt, ţesuturi naturale impregnate cu zahăr. O adevărată artă, dar care era accesibilă numai oamenilor foarte bogaţi. Pere, mere, prune, caise, piersici se transformau în fructe de zahăr, pentru că apa din ele era înlocuită cu sirop de zahăr. Dacă le priveai, n-ai fi spus că erau pline de zahăr, pentru că aveau un aspect foarte natural. Ulterior, aveau să apară dulceţurile, gemurile, iar zahărul să fie folosit chiar şi în farmacie, ca energizant, sau în unele preparate.

Trestia de zahăr, o cultură extrem de rentabilă

Care era tehnologia de fabricare a zahărului la începuturile sale?
Trestia se presa, iar lichidul obţinut se concentra, iniţial la foc direct, în cazane şi apoi se rafina. Rafinarea a cunoscut mai multe etape, însă cea adevărată a apărut abia prin secolul al XIX-lea. O variantă mai veche folosea varul stins, pentru precipitarea impurităţilor. Astfel, rămânea un sirop mai limpede, care se punea în nişte forme şi se obţinea fie zahăr candel, fie căpăţâni.
Trestia de zahăr este o cultură perenă, care produce cel puţin 7 ani. Tulpina are un miez dulce, care conţine, în principal zaharoză. Nimic nu se aruncă de la trestie, fiind o cultură foarte avantajoasă. Ceea ce rămânea de la presare se punea la fermentat, se distila şi se obţineau romuri. Iar deşeurile lemnoase se ardeau. Aşadar, nu aveau nevoie să aducă lemn din altă parte. Producţiile erau foarte mari, iar forţa de muncă era asigurată de sclavi, aproape peste tot. Şi în prezent, se obţin cantităţi foarte mari din trestie de zahăr, în condiţii de mecanizare, creând o supraabundenţă de zahăr. O parte din suc este folosit chiar în fabricarea biocombustibililor. Benzina din Brazilia se aditivează cu 40 până la 60% alcool etilic produs din trestie de zahăr.

Când a apărut zahărul din sfeclă?
Sfecla a apărut mult mai târziu. Europenii plăteau bani grei pentru zahărul care venea din colonii, de aceea au încercat să creeze nişte surse proprii de zahăr. Un chimist a descoperit existenţa zahărului în sfeclă, altul a demonstrat că acest zahăr nu diferă cu nimic de cel din trestie şi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea, au apărut primele fabrici de zahăr din sfeclă. Încet, încet a devenit o industrie tot mai puternică, concurentă şi în final predominantă. Sfecla era exceptată de la taxe, iar zahărul european era încurajat fiscal. În felul acesta s-au creat nişte disponibilităţi industriale mult mai importante, au apărut primele instalaţii de evaporare în vid şi primele industrii performante de rafinare. Prin anii 1890, zahărul european a început să devină competitiv şi chiar mai ieftin.
La noi în ţară, prima fabrică de zahăr a fost înfiinţată la Sascut, în judeţul Bacău, la 1875, iar a doua la Chitila, lângă Bucureşti, de către prinţul Nicolae Bibescu, soţul Marthei Bibescu. Se întâmpla la sfârşitul secolului al XIX-lea.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, zahărul a devenit un bun de larg consum

În ce perioadă a devenit zahărul un produs popular, accesibil maselor largi ale populaţiei?
La sfârşitul secolului al XIX-lea zahărul deja începea să fie un podus ieftin şi să se folosească în producţia industrială de gemuri, compoturi, marmalade. El a devenit astfel un produs de larg consum. Iar consumul a crescut brusc. De la câteva kilograme pe locuitor, pe an, a ajuns astăzi, în România spre exemplu, să se consume 27-28 de kilograme pe cap de locuitor pe an. În Bulgaria se consumă 30 de kilograme, iar media europeană este de 45. În SUA se consumă 60 de kilograme pe cap de locuitor pe an. Trebuie spus că ce e prea mult nu e sănătos, iar organismul omenesc nu este egal în faţa zahărului. Sunt unele persoane cu predispoziţie pentru dulciuri şi care le suportă foarte bine, dar sunt şi altele care se pot îmbolnăvi foarte uşor. Consumul crescut de zahăr a creat o serie întreagă de probleme alimentare: a apărut obezitatea, diabetul de tip II şi I.

Care este, în prezent, situaţia industriei de zahăr din România?
La noi, industria de zahăr a cunoscut un declin, din cauză că nu a primit materie primă suficientă. De aceea, acum se importă zahăr brut din ţările producătoare şi se rafinează în România.

„Nu avem echipamentul enzimatic necesar pentru metabolizarea zahărului“

Ce riscuri asupra sănătăţii survin în urma consumului unilateral de zahăr?
Zahărul este un produs rafinat, care nu conţine săruri minerale, nu conţine fibre, în schimb conţine zaharoză, o substanţă pentru care noi nu avem echipamentul enzimatic necesar sau poate că acesta există, dar nu la toţi oamenii. Există forme mai „blânde“ de consum, în ideea produselor din fructe conservate cu zahăr, dulceţuri, gemuri, paste, jeleuri, care constiuie o resursă alimentară foarte valoroasă pe timpul iernii, produsele acestea conţinând săruri minerale, vitamine. În aceste forme, este mai puţin dăunător. Zahărul este inacceptabil, folosit ca atare, sau în băuturile răcoritoare şi în industria zahărului: bomboane, fondante, şerbeturi, care sunt consumate mai ales de copii. În ultima vreme se încearcă o lămurire ca în loc de bomboane, biscuiţi, îngheţate sau băuturi foarte dulci să se consume fructe, sucuri naturale, miere, produse care aduc şi un beneficiu nutritiv organismului.

Indulcitorii alternativi
Ce sunt îndulcitorii alternativi?

Aceşti îndulcitori au apărut în urmă cu 50 de ani. În paralel cu zahărul, tot din perioade foarte vechi, au existat diferite produse naturale nenutritive, care aveau gust dulce. Nu toate erau sănătoase, dar, folosite în cantităţi mici sau chiar în combinaţie cu zahărul, micşorau consumul de zahăr. Un produs foarte cunoscut în Europa era gliceriza sau lemnul dulce, care este folosit pentru prepararea pastei de dinţi şi băuturi alcoolice cu gust dulceag.
Unele produse naturale care nu sunt dulci, printr-o uşoară modificare chimică, adică prin semisinteză, devin îndulcitori de mare succes. Este cazul compuşilor amari din grapefruit (naringină) şi din portocalele amare (hespiridina), care, printr-o modificare neesenţială devin compuşi de sute de ori mai dulci ca zaharoza. Produsul este acceptat în Europa şi în curs de studiu în SUA, dar nu are nici o contraindicaţie. Este un îndulcitor de generaţie nouă. Apariţia acestor îndulcitori a fost încurajată de lupta contra obezităţii. În mod sigur, produsele „light“, mai bine de jumătate din producţia mondială de băuturi răcoritoare, au apărut ca o reacţie împotriva consumului exagerat de zahăr. Un alt motiv pentru apariţia acestor îndulcitori a fost răspândirea tot mai accentuată a diabetului. Trebuie să ştiţi, însă, că nu tot ce este natural este şi sănătos.

Fructoza, zahărul din porumb
Cum se foloseşte fructoza?

Fructoza este un zahăr şi a fost descoperită în anul 1958. În perioada respectivă, în Cuba, guvernul lui Batista a fost răsturnat şi a venit Fidel Castro. Acesta, într-o primă etapă a încercat să menţină relaţiile cu SUA, dar s-a supărat pe americani în momentul în care nu au acceptat să-i rafineze petrolul adus din Rusia în rafinăriile lor. Imediat, Castro a naţionalizat toate întreprinderile americane, o pondere importantă fiind ocupată de industria zahărului. Cuba era considerată „zaharniţa“ SUA. Americanii au declarat embargo la zahărul cubanez şi s-a creat cererea de îndulcitori. Oamenii de ştiinţă au găsit astfel calea de a produce fructoză din porumb. Din porumb se obţine un sirop, similar celui de arţar, care se cheamă „High Fructose Corn Syrup“. Se foloseşte pentru producerea de Coca-Cola şi Pepsi în SUA. La noi, pentru îndulcirea acestor băuturi se foloseşte zahărul de trestie. Fructoza este o substanţă de două ori mai dulce ca zahărul şi se spune că este mai bine tolerată de diabetici. Mierea de albine conţine predominant fructoză.

Adevăr şi controverse despre îndulcitoriÎn ultima perioadă, au existat numeroase controverse pe marginea îndulcitorilor sintetici, atât de folosiţi în fabricarea băuturilor răcoritoare. Cum au apărut aceştia?

Primul îndulcitor sintetic a fost zaharina, un îndulcitor care a devenit alimentar. Pentru că îndulcitori, care s-au răspândit într-o mai mică proporţie, s-au descoperit încă din secolul al XIX-lea. Zaharina a fost descoperită în 1937 şi au urmat alte descoperiri prin anii â60-â70 ai secolului trecut, cum ar fi aspartamul, acesulfamul (E 950), ciclamaţii (E 952). Aş vrea să precizez însă că nu există nici o teorie care să poată ajuta chimiştii să spună dinainte dacă o moleculă ar putea avea gustul dulce. Aceşti îndulcitori au fost descoperiţi din întâmplare. Multe descoperiri s-au făcut în laboratoare din SUA. Imediat, au apărut şi discuţii în legătură cu utilizarea lor, pentru că în ziua de astăzi condiţiile de omologare sunt extraordinar de severe. Se poate întâmpla ca un îndulcitor recent descoperit să fie, spre exemplu, acceptat în Europa, dar interzis în SUA. Sau nici Europa şi nici Statele Unite să nu accepte un îndulcitor utilizat în Japonia. Acum există un adevărat scandal internaţional în legătură cu un îndulcitor care se prepară dintr-o varietate de ştevie - steviozid se cheamă. Îndulcitorul este foarte interesant, dar s-a demonstrat atât în Europa, cât şi în SUA că este potenţial cancerigen, deşi este natural.

Cât de nocivi sunt?
Controversele în legătură cu îndulcitorii merg foarte departe. Despre unii s-a spus că sunt nocivi pentru sănătate, iar ulterior s-a demonstrat că nu e chiar aşa. Spre exemplu, ciclamaţii au fost interzişi în 1969 în SUA, după o folosire de 12 ani, iar în Europa au fost interzişi în 1970. Acum au fost reabilitaţi, după studii serioase, dar la o concentraţie mult mai mică. Dar, deşi au fost reabilitaţi, lumea nu-i foloseşte, pentru că a rămas ideea acesta. În mass-media, „demascatorii“ E-urilor nu prezintă ultima versiune, cea despre reabilitarea ciclamaţilor, ci penultima, din anii â70, conform căreia sunt cancerigeni şi provoacă tumori. Despre zaharină, cel mai folosit îndulcitor sintetic, s-a demonstrat că nu substanţa este periculoasă, ci nivelul de impurificare. Dacă zaharina nu era purificată suficient, impurităţile erau foarte periculoase.

Există vreo cinci îndulcitori cărora nu li s-a găsit încă vreun defect

Cel mai frecvent blamat dintre îndulcitori este aspartamul. Care este adevărul despre acest îndulcitor, până la urmă?
Aspartamul este un derivat din acidul aspartic, un aminoacid. Ceea ce i se reproşează este faptul că 100 de cazuri la un milion de oameni sunt alergici la fenilalanina, un aminoacid esenţial (necesar în sinteza proteinelor, neurotransmiţător). Dar, un pahar de lapte conţine de 10 ori mai multă fenilalanină decât un pahar cu îndulcitor din acesta. De ce pe paharele de lapte nu scrie că sunt o sursă de fenilalanină?

Sub ce formă se găsesc aceşti îndulcitori în produsele din comerţ?
Ultima idee în utilizarea îndulcitorilor sintetici este folosirea fenomenului de sinergism. Adică, nu se mai foloseşte unul 100%, ci, prin combinarea lor, de exemplu a acesulfamului (ultima realizare şi cel mai puţin dăunător) cu aspartamul, se obţine un efect de dulce. Prin fenomenul de sinergism este posibil să se folosească nu jumătate aspartam şi jumătate acesulfam, ci cantităţi mult mai mici. Deci, este o cale de micşorare a conţinutului în aceşti îndulcitori. Una dintre frazele care însoţesc studiile de specialitate şi mă refer la cele serioase, şi nu la alarmiştii care încearcă să-şi creeze capital de imagine prin orice mijloace, spune că aceste substanţe sintetice nu trebuie consumate în exces, ci cu moderaţie, în produse autorizate: cu pecetea farmaciei, a unui producător serios, sub formă de amestecuri sinergice. Toţi îndulcitorii care există acum în comerţ se află sub formă de amestecuri sinergice. Sigur, sfatul cel mai bun ar fi să nu fie consumaţi.
Există vreo cinci îndulcitori cărora nu li s-a găsit încă vreun defect, fiind chiar mai sănătoşi decât zaharoza: acesulfamul, aspartamul, zaharina, neohespiridina şi neutamul. Sunt unii care se pot folosi aproape de un gram la litru şi dau un gust similar celui de zahăr. Numai că, repet, nu se folosesc singuri, ci în combinaţie. Cea mai bună soluţie este ca aceştia să nu fie consumaţi deloc, dar decizia se ia individual.
Fiecare ştie ce e mai bine pentru el. Nimic din ce se consumă în exces nu este bun, nici măcar produsele naturale. Concluzia mea este că se duce o campanie foarte puternică împotriva utilizării îndulcitorilor sintetici, pe bună dreptate întemeiată în anumite situaţii, dar lipsită de acurateţe în altele, în sensul că nu există fair-play şi nu sunt coroborate şi datele mai recente în legătură cu aceste substanţe. Îndulcitorii, fie că sunt naturali sau sintetici, se află într-o permanentă reevaluare, investigare. Şi nu există un interes mai presus decât cel al consumatorului, orice s-ar spune.

Cel mai potrivit înlocuitor natural al zahărului este mierea de albine
În anul 2003, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi alte asociaţii de profil au evaluat un raport efectuat de 30 de experţi naţionali şi au ajuns la concluzia că zaharurile din dieta unui om nu trebuie să depăşească 10% din totalul caloriilor zilnice. În categoria zaharurilor intră zahărul adăugat în sucuri, prăjituri, dulciuri, dar şi cele prezente în miere, siropuri sau sucuri de fructe.
Creşterea constantă a consumului de zahăr în ultimii ani a declanşat o adevărată alertă în lumea medicală, specialiştii susţinând că, fiind un produs concentrat, uzează anumite organe. Explicaţia medicilor este următoarea: zahărul ajunge foarte rapid în sânge, creează o stare de hiperglicemie, imediat va urma o stare de excitare fizică şi nervoasă, pancreasul, alertat peste măsură, va secreta mai multă insulină, iar rezultatul va consta în scăderea zahărului din sânge, instalându-se o stare de hipoglicemie. Aceste alternanţe dereglează metabolismul şi, în timp, obosesc şi uzează organismul, în special pancreasul.
Principalele tulburări ce pot surveni sunt: diabetul, tulburările circulatorii, boli cardiace, o multitudine de cancere, lipsa de calciu, caria dentară, obezitatea, celulita. Potrivit specialiştilor, o serie de boli, cum ar fi reumatismul, anemia, astenia, degeberescenţa osoasă, tulburările hormonale se agravează ca urmare a consumului de zahăr şi se retrag după ce se renunţă la zahăr.
Cel mai potrivit înlocuitor natural al zahărului este mierea de albine, un amestec foarte complex de zaharuri naturale, care conţine substanţe special făcute să ajute organismul.

sursa:ziarullumina.ro

Dezbatere apriga pe tema religiei in scoli


Elevii ar trebui să opteze în scris pentru a studia religia, propune societatea civilă. Un parlamentar PRM acuză „ateo-comunismul“ şi cere religie, opţional, şi în facultăţi. Atât elevii care vor să studieze religia, cât şi cei care nu doresc acest lucru ar trebui să-şi exprime în scris opţiunea la începutul fiecărui an şcolar, au propus ieri reprezentanţii Ligii Pro Europa, în cadrul unei dezbateri aprinse, desfăşurată la Palatul Parlamentului.

La întâlnire au fost prezenţi parlamentari, responsabili din Ministerul Educaţiei şi din Patriarhie. Smaranda Enache, preşedintele Ligii, a precizat că felul în care este organizat în momentul de faţă învăţământul religios creează discriminări faţă de unele credinţe şi faţă de cei care nu sunt afiliaţi vreuneia. În prezent, elevii pot renunţa la religie printr-o cerere scrisă. Rămân însă cu mai puţine note la calcularea mediei finale, fiind astfel nedreptăţiţi.

Manualele, „instrumente perfectibile“

O problemă foarte disputată a fost legată de conţinutul actualelor manuale. Reprezentanţii societăţii civile au acuzat faptul că acestea sunt făcute pentru a-i atrage pe copii în biserică, şi nu pentru a-i familiariza pe aceştia cu elemente de cultură generală religioasă. „Catehizarea şi rugăciunea trebuie să se petreacă în locaşurile de cult, care sunt subvenţionate la rândul lor de stat“, a menţionat Smaranda Enache.

Liga Pro Europa a publicat la sfârşitul anului trecut şi un raport în care arată că anumite pasaje din manuale sunt făcute pentru a-i speria pe copii de eventuale pedepse divine. De cealaltă parte, Bogdan Popescu, consilierul patriarhal la Sectorul teologic- educaţional al Patriarhiei Române, a acuzat „campania de presă la adresa cultelor“ pe tema manualelor de religie. Acestea din urmă au greşeli, dar sunt „instrumente perfectibile“, a mai arătat Popescu. Reprezentanţii Ministerului Educaţiei au spus, la rândul lor, că vor ţine cont de sugestii.

Senatorul PRM Aurel Ardelean, membru al comisiei pentru învăţă- mânt, i-a acuzat pe cei care nu doresc religie în şcoli că fac parte dintr-un nucleu ateo-comunist. Parlamentarul s-a declarat adeptul introducerii opţionalelor de religie şi în universităţi.

Tinerii au fost invitaţi de formă
S-a vrut o discuţie deschisă, însă unii participanţi nu au înţeles nici măcar baza problemei. Astfel, deşi la întâlnire au fost invitaţi mai mulţi elevi şi studenţi, iar prezenţa acestora a fost invocată în mai multe rânduri, niciunul nu a apucat să-şi spună punctul de vedere de-a lungul celor aproape două ore de dezbateri.

De asemenea, pe pereţii sălii de şedinţe a Comisiei pentru învăţământ - într-o instituţie a statului român - erau atârnate două icoane ortodoxe, iar şedinţa a început cu o rugăciune, aşa cum au cerut parlamentarii.

PREVEDERE
Cursurile de religie la liceu vor fi introduse în noua Lege a învăţământului preuniversitar, însă vor putea fi „fentate“ printr-o cerere

Religia va fi materie obligatorie şi la liceu, au stabilit reprezentanţii Ministerului Educaţiei şi cei ai cultelor religioase, într-o întâlnire desfăşurată la sfârşitul lunii trecute, la Palatul Patriarhal. Renunţarea la opţional se poate face însă printr-o cerere scrisă, formulată de părinţi la începutul anului şcolar.

Elevii care au împlinit 16 ani vor putea decide singuri în această privinţă. Prevederea este inclusă în Legea învăţământului preuniversitar. Proiectul ar urma să fie înaintat parlamentului la jumătatea lunii viitoare, după analizarea tuturor propunerilor formulate la dezbaterile publice iniţiate de Ministerul Educaţiei. În momentul de faţă, materia este obligatorie doar în învăţământul primar şi gimnazial.

Fără icoane în clase
Tot luna trecută, Curtea de Apel Bucureşti a dat o hotărâre executorie pentru scoaterea icoanelor din şcoli. „Războiul icoanelor“ a fost declanşat în 2006 de un profesor din Buzău, care a semnalat Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării faptul că prezenţa simbolurilor religioase duce la nedreptăţirea persoanelor de altă confesiune sau a ateilor.

Ca o soluţie la această situaţie, Patriarhul Daniel a propus la întâlnirea cu reprezentanţii Ministerului Educaţiei ca în instituţiile de învăţământ să fie amplasate panouri cu simbolurile tuturor cultelor recunoscute în România.

Procese în Europa?
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) ar putea deveni de acum încolo arbitru în multe cazuri care ţin de relaţia dintre credinţă şi şcoală, a avertizat, la dezbaterea de ieri, Gabriel Andreescu, reprezentant al Ligii Pro Europa. „Tema religiei în şcoli nu se opune principiului separaţiei dintre stat şi biserică şi nu e o încercare de intervenţie în treburile bisericii“, a mai arătat el.

Megdonia Păunescu, şefa Direcţiei Generale de Management în Învăţământul Preuniversitar din cadrul Ministerului Educaţiei, a replicat că nu poate exista o avalanşă de procese atâta vreme cât, potrivit cifrelor furnizate chiar de Pro Europa, 81% dintre elevi consideră religia ca fiind importantă. „Nu putem spune că elevii nu au curaj civic, atâta timp cât 41% dintre ei consideră că religia cultivă atitudinea de solidaritate umană. Nu discriminăm pe nimeni, oamenii au posibilitatea de a opta“, a spus Megdonia Păunescu.

FĂRĂ ALTERNATIVĂ
O materie care trage mediile în sus

Ministerul Educaţiei nu a prevăzut în actuala formă a proiectului de lege a educaţiei preuniversitare vreo opţiune pentru elevii care nu vor studia religia. Asta pentru că responsabilii din minister se confruntă cu problema numărului de copii care se vor afla în această situaţie - deocamdată incert - şi a felului în care vor fi ei grupaţi pentru studierea unui alt opţional. Dacă situaţia rămâne aceeaşi, situaţiile şcolare ale copiilor care nu vor religie ar putea fi încheiate fără o medie. Ar fi astfel nedreptăţiţi faţă de colegii lor - este un lucru ştiut, din experienţa anilor trecuţi, că notele la religie se obţin mai uşor decât la alte materii. Iar asta poate „cântări“ greu la sfârşitul gimnaziului: media generală a anilor de studiu contează în proporţie de 50% pentru admiterea la liceu.

DIN MANUALE
Avertisment pentru copii: lipsa de credinţă duce la accidente

Majoritatea manualelor de religie de la noi sunt confesionale, iar unele dintre ele prezintă păcatul şi pedeapsa într-o cheie mult prea morbidă pentru vârsta celor cărora li se adresează, arată raportul „Educaţia religioasă în şcolile publice“, realizat de Liga Pro Europa. Autorii au analizat 32 de manuale şi un caiet de lucru pentru elevi, cadre didactice şi părinţi.

> Fapte rele: „Să te urci în copaci, să dormi duminica până la ora zece dimineaţa, să te joci cu mingea în clasă sau pe stradă“; („Religie. Cultul ortodox. Clasa I“, Ed. Sf. Mina, 2004)

> „Vasilică este un copil rău. El s-a urcat pe o scară să strice cuibul rândunelelor. Dar a păţit-o! Dumnezeu l-a văzut şi i-a tras scara. Băiatul nu s-a mai putut bucura de vacanţă, având nevoie de tratament medical“. (istorioară din „Abecedarul Micului Creştin“, Ed. Didactică şi Pedagogică, 2002);

> „Cât a trăit pe Pământ, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut numai bine oamenilor. De aceea mulţi îl iubeau, îl urmau şi îl ascultau. Oamenii răi nu credeau că El este Dumnezeu.“ („Religie. Cultul ortodox. Clasa I“, Ed. Sf. Mina, 2004).

sursa:www.evz.ro

marți, 18 martie 2008

PARINTELE IUSTIN PARVU


"Cu post si rugaciune cuceresti cerurile".

Considerat urmas al parintelui Cleopa, in vindecarea bolilor sufletesti, Parintele Iustin Parvu, staretul Manastirii "Petru Voda" din Neamt, este unul dintre cei mai cautati duhovnici din Romania. Faima lui a depasit de mult granitele tarii. Mii de credinciosi din toate colturile pamantului vin sa afle sfat si binecuvantare la el. Parintele crede ca Romania se afla intr-o criza adanca, din care va iesi numai prin post si prin rugaciune. Acesta este mesajul Sfintiei Sale acum, in asteptarea Sfintelor Pasti

In urma cu 55 de ani, un calugar condamnat la munca silnica, in pantecul unui munte din Maramures, a avut un vis. Se facea ca a iesit din trup si a zburat ca o pasare peste munti si paduri, pana cand a ajuns intr-o poiana cu flori, aflata intre doua piscuri pe care se odihnea cerul. Cat ai clipi din ochi, in fata lui s-a inaltat o manastire stralucitoare, cu turle batute in arama si cu icoane bogate, din care sfintii se pregateau parca sa coboare jos, pe pamant. Calugarul a incercat sa intre in biserica si atunci s-a trezit. Patruzeci de ani a purtat monahul acest vis in inima sa, ca pe o rugaciune. Dupa ce-a strabatut timp de patruzeci de ani pustiul comunist, Parintele Iustin Parvu a inceput sa-si traiasca visul. Cu o mana de ucenici a ridicat Manastirea "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil", chiar pe locul poienii visate, la cativa kilometri de satul sau natal, Petru Voda - Neamt. In cei 15 ani care s-au scurs de cand a pus piatra de temelie, manastirea a ajuns o mare lavra a ortodoxiei, vestita si pretuita de romani. Obstea si-a impus un regim sever de vietuire, ca la muntele Athos. Din cei o suta de monahi, cei mai multi sunt tineri. Vanjosi si energici, invesmantati in rase negre si austere, dau manastirii un aer de tabara ostaseasca, pusa in slujba lui Dumnezeu. Rugaciunea neintrerupta, hrana cumpatata, niciodata cu carne, si veghea neincetata, nu i-au sleit de puteri ci, dimpotriva, i-au intarit. Manastirea a intemeiat un camin de batrani si unul pentru orfani, iar acum ridica un spital pentru saraci. Intr-un cuvant, aici invatatura milosteniei a fost pusa in lucrare. Duminicile, liturghia este slujita de un sobor de pana la sapte preoti, iar biserica devine neincapatoare. Acolo vezi calugari plangand de trairea puternica a rugaciunii.

Legenda vie de la Petru Voda
Mii de crestini strabat, fara frica de anotimpuri, drumul pieptis, care se strecoara serpeste pe marginea unui mic parau, printre brazi, pana la manastire. Merg sa se inchine la racla cu sfinte moaste aduse din groapa comuna a detinutilor politici de la Aiud, dar mai ales ca sa-l vada si sa-l atinga pe Parintele Iustin, sa-i ceara sfat si indreptari de viata. Parintele a devenit o legenda vie, o legenda care sporeste si se raspandeste in lume, cu fiecare impas pe care reuseste sa-l depaseasca. Acum cativa ani, a cazut si si-a rupt un picior. Apropiatii sai s-au pregatit de inmormantare. La varsta sa, doctorii ii dadeau putine sanse de vindecare. Dar parintele s-a rugat lui Dumnezeu, alaturi de zeci de preoti care i-au fost ucenici, si in scurt timp a putut merge din nou. In mai 2005, Parintele Iustin a scapat dintr-o tentativa de asasinat. Un student, iesit din fire pentru ca nu fusese primit ca frate la manastire, a vrut sa-l injunghie, dar l-a confundat cu alt preot, pe care l-a doborat cu lovituri de cutit. Aceste intamplari le-au intarit convingerea credinciosilor ca Dumnezeu il ocroteste in chip deosebit, pentru ca are un plan cu sfintia sa. Staretul de la "Petru Voda" este considerat urmasul Parintelui Cleopa Ilie, caruia i-a fost apropiat. Iar Parintele Gheorghe Calciu spunea - nu ca pe o fala, ci ca pe o taina a lui Dumnezeu - ca Parintele Iustin este cel mai mare duhovnic roman in viata.

Duhovnicie de cursa lunga
Coada de la usa chiliei Parintelui nu se sfarseste niciodata. Batranul preot ii primeste pe toti cei care il cauta, pe rand, fara graba, cu mangaieri si sfaturi intelepte, de dimineata pana seara. Isi ingaduie sa paraseasca scaunul de spovedanie doar pentru a sluji in altar si, uneori, pentru a-i da un firav tribut trupului, hrana frugala sau somn iepuresc. Cei apropiati, care ii stiu pe deplin truda, sunt convinsi ca Parintele Iustin este una dintre minunile savarsite de Dumnezeu in vremea noastra. Pentru ca nimeni n-ar rezista la un astfel de efort, ani in sir. Deseori, calugarii mai tineri incearca sa-l protejeze, sa-i ofere macar o ora de liniste, temandu-se ca altminteri se va imbolnavi. Dar Parintele ii potoleste cu un gest cald si un suras sugubat. "Oamenii va omoara din prea multa dragoste! Si ce ne facem fara Sfintia Voastra?!" - se ingrijoreaza cate un monah, exasperat de multimea de pelerini care vor sa intre la marele duhovnic. Iar Parintele rade: "Pai ce, cand o sa mor, crezi ca eu ma duc sa ma odihnesc?". Si-l crezi. Crezi ce spune, ca tot in slujba noastra va fi si pe lumea de dincolo. Ti-o adevereste chipul sau, luminat din interior, ca o catedrala in noaptea Invierii. Parul lung, lasat haiduceste pe umeri, barba pana la centura, in contrast cu blandetea ochilor, il arata rupt din Pateric. Te primeste in chilie, cu un zambet si cu o intrebare: "Ce te aduce aicea, frate?". In odaie, n-ai unde sa arunci un ac: carti, icoane, flori, sunt inghesuite in patru metri patrati. Parintele sade intr-un fotoliu, avand in fata doua scaune pentru vizitatori. Daca il intrebi unde doarme, spune ca are loc destul, aratand spre un pat ingust, din care mai e doar un petec de patura liber, dar nu sunt multi cei care l-au vazut vreodata intins. Vorbeste soptit, cu inflexiuni de povestitor moldovean si tonuri cand molatece, cand abrazive. Rareori, cand vrea sa-ti intipareasca in minte un adevar, rosteste cate o fraza ropotitoare, precum un torent in munte. In rest, cuvinte blande si simple, despartite de taceri adanci.
Parintele asculta cu o rabdare de fier tot necazul omului, chiar daca e unul marunt sau nu are incarcatura duhovniceasca. Si vorbeste doar atat cat sa-i fie folositor celui de dinaintea sa. La sfarsit, binecuvanteaza masurat, cu vorba atingand sufletul, iar cu mana capul crestinului. Abia atunci observi ca palmele sale uriase, tabacite de munca bruta, in 17 ani de temnita politica, par straine de trupul ascutit in asceza.

"Este o vreme de pustiire a neamului"
- Parinte, am ajuns intr-un nou post al Pastelui, in asteptarea invierii noastre spirituale si sufletesti, odata cu Invierea Mantuitorului. Cum se simte pulsul crestinatatii romanesti, din scaunul de duhovnic?
- Frate draga, este o vreme de pustiire a neamului, cand familia este risipita, scoala dispretuita si Biserica atacata. Se poarta avortul si divortul. Cele mai ascutite minti si cele mai pricepute brate merg dupa slujbe mai bine platite in strainatate. Copiii isi afla modele, nu in sfinti si eroi, ci in vedete de televiziune si in afaceristi ticalosi. Toate acestea nasc drame. Duhovnicul trebuie sa le stie tamaduirea, dar nu poate face nimic, daca in crestin nu exista convingerea ca avem o viata pentru Cristos, nu pentru a ne face de cap. Speram ca Dumnezeu nu ne va lasa, asa cum nu ne-a lasat in toate vremurile grele, cand Biserica noastra a fost prezenta in mijlocul poporului.
- Sunteti asediat de credinciosi. Spovediti si cate 12 ore pe zi. Cum rezistati sub avalansa de pacate care vi se aduc in chilie?
- Ei, parca eu le primesc pacatele (rade). Nu le iau deloc, le lasa ei aici... Trebuie sa ai constiinta misiunii, daca stai in scaunul de spovedanie, si incredintarea ca Dumnezeu e langa tine si nu te lasa sa cazi sub povara rautatilor acestei lumi.
- Spuneti ca Biserica este atacata. De ce?
- Este stiut ca Biserica a fost intotdeauna forta si ramane forta unui stat. De aceea, dusmanii statului roman incearca sa paralizeze Biserica. Nu ma refer doar la straini, ci si la romanii care lovesc credinta noastra. Vedeti scandalul icoanelor din scoli sau vanzoleala din jurul legii cultelor. Credinta poporului roman a fost mult incercata, si ortodoxia a trecut prin multe persecutii. Numai ca acum, prigonirea Bisericii imbraca alta forma. Vrajmasii vin cu "drepturile omului", cu "libertatea de constiinta", dupa care se ascunde imoralitatea cea mai mare. Tinta este distrugerea neamului. Si suntem atacati in ce este mai profund in noi: credinta stramoseasca. S-au gasit oameni care sa apere icoanele, dar aceasta batalie nu e totul, ci doar un semn a ceea ce va veni.

"Icoana e o fereastra catre Cristos"

- De ce este atat de important sa ramana icoanele in scoli? In absenta credintei, o icoana pe un perete nu starneste nimic in sufletul omului. Biserica nici nu pierde credinciosi, daca dispar icoanele din clase, nici nu castiga altii, daca icoanele sunt pastrate in scoala...
- Icoana este martora a tuturor nevoilor si durerilor acestui neam. Icoana stie cine a patimit si cine a tradat neamul romanesc. Si nimeni nu are dreptul sa ne-o ia. Este ca si cum ne-ar lua ochii. Se tot vorbeste de statul laic. Dar statul e o vorba goala, daca ignoram oamenii care il alcatuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la suta ortodocsi. Pe iconoclasti ii deranjeaza icoanele, pentru ca ele sunt o forma de marturisire a credintei, tacuta, discreta, dar limpede. Icoana de pe peretii scolilor este raspunsul tineretului roman la dragostea lui Dumnezeu. Icoana este o fereastra catre Cristos Dumnezeu si catre sfintii Lui. Icoana este cea mai buna forma de educatie, este o invatare a iubirii. Civilizatia betonului nu poate oferi o solutie de educatie pentru tineret. Numai credinta il poate ajuta in viata, il poate dumiri pe tanar. Iar icoana este o expresie a credintei. Ca sa nu mai vorbim despre icoanele facatoare de minuni, care sunt marturii neindoielnice ale iubirii lui Dumnezeu fata de om. Iar Romania este plina de astfel de icoane. Si-apoi nu trebuie sa ingaduim un precedent primejdios, fiindca maine, poimaine, cativa atei obraznici ne vor cere sa scoatem si crucile de pe morminte.
- Credeti ca se vor inmulti atacurile asupra credintei?
- Da, dar o sa ne tinem si noi tare, o sa dam raspuns.
- Sunt in Biserica oameni care sa duca aceasta lupta?
- Este o mare lipsa de oameni cu forta teologica si cu discurs patrunzator. Nu mai avem un Staniloae, un Galeriu, un Calciu... Dar se va gasi cine sa se opuna atacurilor. Vin acum tineri foarte promitatori, si preoti, si laici.
- Multi dintre oamenii tineri, altminteri credinciosi, se plang ca viata moderna, alerta si obositoare, nu le mai da ragaz pentru trairea credintei. Nu mai tin posturile, lipsesc duminica de la biserica...
- Se intampla asa, nu pentru ca n-ar fi destul timp sau pentru ca n-ar avea suficienta putere, ci pentru ca n-au o convingere despre lumea cealalta. Daca ar fi convinsi ca dincolo ii asteapta chinurile vesnice sau bucuria vesnica, ar depasi orice bariera. Au timp pentru fumat, pentru baut, pentru televizor, pentru calculator, nu si pentru post si rugaciune. Sfantul Apostol Pavel spune ca nu atat lupta impotriva sangelui si a carnii va fi grea, cat mai ales lupta impotriva duhului intunericului, care stapaneste veacul. Nu ne e greu sa ne infranam daca avem credinta.

"Cine crede in Dumnezeu
nu se teme de moarte"

- Care ar fi semnul convingerii asupra lumii de dincolo?
- Sa fii pregatit de moarte. Parintele Cleopa te intreba mereu: "Esti pregatit de moarte?". Si cei mai multi ii raspundeau ca nu. Atunci, el zicea: "Pregateste-te! Mori maine!". Adica, voia sa spuna ca trebuie sa fii gata pentru judecata in orice clipa. Dar omul modern nu mai are convingerea ca Dumnezeu este prezent, ca totul e in mainile Sale. Nu e pregatit de moarte si se teme de ea. Daca am fi convinsi de existenta lui Dumnezeu si, deci, a lumii de dincolo, n-am avea frica de moarte. Asa se explica eroismul inaintasilor nostri, al celor care au murit in prigoanele anticrestine, ori pe campul de lupta, ori in inchisori. Ei credeau in Dumnezeu si nu se temeau decat de judecata Lui. I-au pazit poruncile si au mers bucurosi la moarte. Acum, avem un gol de eroism in romanii cu varste cuprinse intre 20 si 45 de ani. E o mare lipsa de marturisire si implicit de eroism aici.
- De ce credeti asta?
- Pai, e limpede, pentru un castig material, o pozitie mai buna in societate, tinerii de azi fac orice compromis. Nu toti, dar majoritatea sunt robii materiei si ai maririi goale. Au cazut in mrejele unei structuri dracesti, care le gadila orgoliul, care ii incanta cu tot confortul. Si cei care se lasa gadilati si incantati nu-si mai pazesc simturile, ci devin sclavii lor.
- Ce-i de facut?
- Ar trebui sadite in sufletul tineretului modestia, pretuirea adevaratelor valori, respectarea unei ierarhii a valorilor, iubirea pentru parinti, dorul dupa un rost mai inalt decat satisfacerea propriului pantec. Intr-un cuvant, romanul trebuie intors la Cristos. Biserica ar trebui sa dea tonul. Aici e nevoie de o adevarata elita, care sa formeze generatii de romani crestini. Politica sa nu se bage in scoala. La noi, politicul e varat in scoala pentru a forma omul manevrabil, slab, care nu are nici o legatura cu Adevarul. Ar trebui actionat asupra mamelor, caci mamele au un rol covarsitor in educatia copiilor. Sa reconsideram familia, sa readucem in prim-plan valorile familiei crestine. Numai asta, si-ar fi destul.

"Daca nu ne vom aseza genunchii
la pocainta nu vom reusi nimic"


- Familia si Biserica nu-i pot suplini pe dascali, iar invatamantul romanesc trece printr-o criza prelungita...
- Salvarea ar putea veni de la scolile particulare. Aici se va vedea cat din poporul roman mai este sanatos sufleteste si cum se mobilizeaza in caz de nevoie. Pentru ca va trebui ca oameni cu dare de mana si intelectuali crestini sa se adune si sa fondeze scoli laice, dar in care sa se dea o educatie in spirit crestin. Si nici asa nu se vor salva masele largi, dar o familie castigata pe calea dreapta e foarte mult in economia dumnezeiasca. Vor veni vremuri si mai grele. Prigoanele, puscariile, schingiuirile si tot calvarul indurat de noi in timpul comunismului au fost usoare pe langa ce va urma. Si va fi foarte greu sa-ti mentii credinta si s-o treci generatiilor urmatoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.
- Ce ne ameninta atat de rau?
- Pai, iacata, globalizarea vine ca un buldozer care striveste totul inaintea lui. Si odata cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie... Am aderat la Uniunea Europeana... Am zis candva: intrarea in Ue este iesirea din Ortodoxie. Dar revin si zic: depinde de noi sa nu lepadam deodata credinta. Ca si o haina nu o dezbraci dintr-o miscare, mai intai scoti o maneca, apoi cealalta. Pana atunci, s-ar putea ca poporul sa se destepte. Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic. Daca ne vom ruga insa cu ravna, daca ne vom osteni in rugaciune, Dumnezeu va face ca totul sa fie posibil. Si toate aceste incercari, globalizare, ecumenism si cine stie care altele, toate vor fi spulberate de forta rugaciunii.
- Nadejdea mirenilor este ca marii duhovnici ne vor indruma...
- Ei, marii duhovnici... Daca am sti ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici... (rade) Noi n-am avut duhovnici asa cum vremea a cerut-o. Si de-aia poporul a cazut.

"Frate, credinta nu e sezoniera"

Din cei 100 de calugari de la Petru Voda, majoritatea sunt tineri

- Aveti o viziune destul de pesimista despre societatea romaneasca...
- Nu e pesimista, e realista. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa nastem eroi; cum erau inainte mamele, nasteau copii pentru martiraj, parca ar fi crescut lanuri de grau pentru a face anafura. Nu mai putem sa ne ridicam fara jertfa; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fara oameni de jertfa. Tot crestinismul e o jertfa; post si rugaciune - care sunt oarecum indrazneala noastra catre Dumnezeu. Cu acestea poti cuceri cerurile. Nadejdea, alaturi de credinta si de iubire, sunt, nu-i asa?, cele trei fire nevazute care ne leaga de Dumnezeu. Asa incat speranta nu trebuie sa moara. Dar eu cred ca daca nu traiesti credinta asa cum trebuie, ai slabe sanse de mantuire. Pai cum sa mergi, si cu Dumnezeu, si cu Mamona?
- Ca duhovnic, simtiti in preajma marilor praznice, asa cum e Pastele, ca se mai imbuneaza omul?
- Cand duhul de sarbatoare, adica de credinta in Inviere si deci in Cristos, se afla in om in tot anul, el exista si azi, cand omul vine la mine. In cine n-a fost, rar se intampla sa fie de Pasti sau de Craciun. Ei bine, in marile posturi, cel care vine la spovedanie, care incearca sa-si curete pacatele, isi mai smereste sufletul, e mai predispus la fapte bune, dar nu e neaparat si mai tare in credinta. Frate, credinta nu e sezoniera! Nu sta tot anul in alta parte si vine la noi in suflet doar de Paste si de Craciun! Credinta e vie in tine mereu si o stii prezenta dupa cum te porti. Daca esti modest, cu dragoste de oameni, saritor la nevoie, postesti, te rogi, vii la Liturghie, inseamna ca esti pe calea cea buna. Daca nu, poti incerca sa recuperezi de sarbatori, dar ma indoiesc ca vei reusi.

"Cel mai frumos Paste
l-am petrecut in inchisoare"

- Care a fost cel mai frumos Paste pe care l-ati petrecut?
- N-am trait o sarbatoare, n-am trait o liturghie, n-am trait un moment din tot cultul nostru ortodox, cum am trait Pastele din 1951, in mina la Baia Sprie. A fost cel mai frumos Paste din viata mea. Suferinta ne-a luminat inimile si ne-am putut bucura cel mai mult de Invierea Domnului. Eram peste 400 de detinuti politici adusi din trei inchisori: Aiud, Gherla si Galati. Administratia ne dadea o mancare ceva mai buna, ca sa putem munci in mina. Dar in postul Pastelui am postit tare, am refuzat aproape toti mancarea buna. Cum v-am spus, rugaciunea si postul sunt doua aripi care te inalta catre Imparatia Cerurilor. In postul acela, toate framantarile, certurile si tensiunile dintre noi s-au stins. Desi era paza strasnica, ne-a ajutat Dumnezeu si am adunat, unul cate unul, mai multe sfredele cu care spargeam muntele, pe marimi, si le-am pus sub o bolta. Erau dintr-un otel nobil si aveau un sunet ca de clopot, fiecare cu alt glas, dupa marime, cand le loveai cu un metal. In noaptea de Paste, cand sa iesim din sut, ne-am adunat cu totii si am inceput sa cantam "Cristos a inviat!". Unul dintre noi trecea o vergea de metal peste sfredelele acelea care se auzeau ca niste clopote de clestar. Ortodocsii eram majoritari, dar erau printre noi multi greco-catolici, romano-catolici, protestanti, chiar si musulmani si mozaici. Cu totii am cantat atunci "Cristos a inviat!". A fost cutremurator. Gardienii au incremenit, nu indrazneau sa ne opreasca, se temeau de o revolta. Dupa aceea, pe grupuri, plecam in colivie - asa-zisul lift - sus, la suprafata, cantand toate cantecele de Paste, binecuvantari si imnuri, fiecare ce stia. Am mers la baie si apoi la masa cantand. Cei mai multi am refuzat sa mancam, desi masa era plina de bunataturi, special aduse ca sa ne castige. Si am cantat toata noaptea. Ne-au lasat in pace, credeau ca suntem fanatici si ca ne vom razvrati.
- De ce ati refuzat mancarea?
- N-aveam nevoie de concesii din partea lor. Apoi au pus lacate pe baraci si nu ne-au mai dat drumul de-acolo trei zile. Cercetau sa vada cum a fost organizata "conspiratia". Apoi ne-au scos afara. Comandantul ne-a spus cu glas usor, parca sa nu ne supere: "Aici o sa va putrezeasca oasele". Peste inca trei zile, a venit si un avertisment mai dur. Parintele Serban, din Galati, care era de serviciu la bucatarie, a fost impuscat in timp ce ducea gunoiul, sub pretextul ca ar fi vrut sa fuga. A fost modul lor de a ne spune ca orice moment de demnitate este pedepsit.
- In inchisorile comuniste au fost martirizati multi crestini. Ma gandesc la Parintele Daniil - Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu sau Valeriu Gafencu - cel supranumit Sfantul Inchisorilor. In biserica acestei manastiri sunt cinstite, ca moaste, oseminte din groapa comuna de la Aiud. De ce nu sunt canonizati cei ucisi pentru credinta lor?
- Cine sa-i canonizeze? Cei mai multi dintre sinodalii nostri n-au nici un fior cand aud de astfel de jertfe. Nu-i preocupa, nu-si bat capul sa le inteleaga si nu cred in sfintenia acelor oameni, care au murit pentru Cristos.
- Parinte, am vrea sa incheiem interviul in mod optimist, asa cum se cade in asteptarea Pastelui. Avem vreun motiv de optimism?
- Da, fara indoiala: Maica Domnului. Rugaciunile catre Sfanta Fecioara primesc intotdeauna raspuns.

sursa:www.formula-as.ro