Dacă sănătatea trupească este o trăsătură pe care o au mulţi, sănătatea duhovnicească este un lucru cu mult mai rar. Şi tocmai aceasta descrie omul aşa cum a fost el lăsat de Dumnezeu, atunci când a fost făcut. De aceea, în mod real, numai sfinţii sunt cei ce au sănătate duhovnicească. Şi au atâta încât, rugându-ne lor, ne-o pot transmite şi nouă.
Căci chipul nostru autentic este desfigurat de păcatul care ne tulbură inima, mintea, voinţa, sentimentele, tot ceea ce ţine de sufletul şi duhul omului. De aceea să spui că la baza bolii stă păcatul şi că biruinţa asupra patimilor aduce tihnă sufletului ţine de bunul simţ al creştinului. Odată intrat în viaţa Bisericii, pătruns în învăţătura ei, vezi bine că aşa stau lucrurile.
Aceeaşi afirmaţie însă este un nonsens atât pentru ştiinţa contemporană cât şi pentru bunul simţ comun. Dacă ar pleca de la premisa omului ca animal bolnav, a păcatului ca stare firească, a necesităţii unei răscumpărări, multe din dezvoltările ştiinţelor umaniste şi din filosofie ar fi mult mai aproape de realitate. Aşa, însă, ele nu pot decât să favorizeze păcatele şi patimile, să conducă omul spre autoafirmarea egoistă de sine, spre un bine care este exclusiv lumesc şi, prin aceasta, insuficient. Vindecarea omului începe de la schimbarea viziunii sale (metanoia, în greacă, înseamnă schimbare), trecând de la psihologia laică neputincioasă la psihoterapia ortodoxă bazată pe scrierile Sfinţilor Părinţi.
„Multe boli sunt urmare a patimilor păcătoase, a viciilor, a modului păcătos de viaţă. Să ne amintim care sunt aceste patimi: trufia, slava deşartă, trândăvirea, lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi. Toate patimile sunt legate între ele. Una o naşte pe alta. Păcatul schimbă caracterul. Îl face înclinat spre formarea a diferite boli“, spune psihiatrul rus Dmitri Avdeev. Pe măsură ce ne pierdem credinţa, ce ne depărtăm tot mai mult de Dumnezeu, ne lăsăm tot mai mult pătrunşi de duhul lumii acesteia, prinşi în vâltoarea patimilor. Numai că, spre a ne putea lăfăi complet în ele, nu mai numim patimile cu numele lor adevărate, căci asta le-ar face să arate ceea ce ele sunt de fapt: unelte ale vrăjmaşului, pierzătoare de suflet. Prin ceea ce se cheamă îndreptăţirea de sine, în literatura ascetică, acum ele devin „trebuinţe fireşti“ ale noastre şi, odată numite aşa, e musai să le satisfacem.
Unul din drepturile inalienabile ale omului contemporan care, chiar dacă nu e scris în nici o lege, ne este totuşi promis tuturor, este dreptul la plăcere. Extrem de multe lucruri din jurul nostru se străduiesc să ne facă să ne simţim bine. Noi înşine încercăm, după puterea şi după priceperea fiecăruia, să ne creăm o bună dispoziţie permanentă şi să alungăm orice altă stare de spirit, ca şi cum viaţa n-ar trebui să fie decât un lung prilej de plăcere. Şi totuşi, în ciuda tuturor încercărilor noastre continue, rămânem cu un gust amar în rarele clipe de luciditate pe care ni le mai permitem. Un sentiment al zădărniciei şi al neantului vine să se încuibeze în mijlocul bunei dispoziţii generalizate. Încercăm să-l eliminăm, desigur, prin şi mai multă distracţie. Iar senzaţia vidului dispare, înecată în aburii distracţiei, pentru a apărea apoi iarăşi, când şi când, mereu fără să te aştepţi şi fără să o doreşti. Nu ne explicăm asemenea stări, dar le căutăm remedii peste tot, numai acolo unde trebuie nu avem curaj să intrăm.
Dacă am accepta că suntem goi duhovniceşte, că în ciuda sloganurilor pe care le afişăm la tot pasul ne-am pierdut sensul vieţuirii pe pământ, de-abia atunci am putea pune început bun. Căci plinătatea vieţii se află numai la Dumnezeu. Iar la Dumnezeu ajungem prin pocăinţă. În schimb, preferăm chinul însingurării şi al patimilor. Iar „plânsul de pocăinţă naşte în inimă pace, linişte şi bucurie. Autodevorarea nevrotică e ca şi cum ai bate apa în piuă, ca învârtirea în jurul cozii“, avertizează acelaşi Avdeev.
Cel mai adesea punem neliniştile pe care le avem pe seama lumii în care trăim, a condiţiilor dificile la care trebuie să facem faţă, a grijilor pe care aceasta ni le induce. Nu vedem că dintotdeauna situaţia omului pe pământ a fost precară. Că a fost mereu ameninţat fie de natură, prin incendii, cutremure, furtuni, fie de alţi oameni prin războaie, crime şi tot ce mai fac oamenii unii împotriva altora pe pământ. Acum, totuşi, oamenii au cea mai lungă speranţă de viaţă din istorie. Ne lăsăm însă dominaţi de griji şi angoase pentru că am pierdut pacea lăuntrică, am pierdut legătura cu Dumnezeu. De aceea, orice vine din afară ne tulbură, ne scoate din noi înşine, ne face să pătimim. Lucrurile nu sunt toate făcute pentru confortul nostru şi pentru buna noastră dispoziţie şi, atunci, îngroziţi că nu ne distrăm aşa cum se cuvine, cădem în cele mai negre stări.
Ieşirea din criză, aşa cum ne propun sfinţii părinţi, stă în isihie, în adunarea minţii din împrăştierea sa. „Atunci când isihia este înfăptuită cum se cuvine, ea oferă un ajutor nepreţuit omului, remodelându-i personalitatea, reînnoindu-i fiinţa lăuntrică şi împreunându-l cu Dumnezeu“ (Mitropolit Hierotheos Vlachos).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu