„De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaţi aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge. Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: «Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte». Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi. Apoi, dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui.“ (Evrei 12, 1-10)
***
De multe ori ni se pare că avem atât de multe necazuri, că nu mai putem răbda. Ne uităm în jurul nostru şi văzând cum unii, mai păcătoşi - zicem noi -, nu duc lipsă de nimic şi nu mai ştiu cu ce să-şi umple timpul, parcă ni se umple sufletul de revoltă. În astfel de situaţii trebuie să ne amintim acest cuvânt al Apostolului Pavel: că Dumnezeu ceartă pe cine iubeşte. Nu că ceilalţi ar rămâne necertaţi. Căci fie acum, fie în veacul viitor, fiecare va plăti pentru faptele sale. Însă cearta pentru cei credincioşi are scopul de a-i întări pe aceştia în vederea câştigării unui loc cât mai sus în împărăţia Sa. Aşadar, când avem un necaz să înţelegem că e semnul iubirii lui Dumnezeu. Mai ales în post, vedem că se înteţesc situaţiile în care suntem provocaţi să ne înfruptăm din mânie, ceartă şi supărări. Căci, fiind în lume, cele prin care suntem ispitiţi nu vin doar de la materie, sau de la trupul nostru păcătos, ci şi prin cei de lângă noi. Dar noi să privim spre ţinta către care am pornit, adică spre Hristos, să ne înarmăm cu rugăciune, cu înfrânare şi să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu care, ca pe nişte fii iubiţi, ne cercetează şi cu bune şi cu rele.
pr. Constantin STURZU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu