Simboluri legate de Învierea Domnului

Sărbătoarea Paştilor este însoţită de o serie de obiceiuri pe care le-am moştenit de la înaintaşii noştri. Unele dintre acestea au fost preluate din Vechiul Testament şi îmbogăţite cu noi sensuri în creştinism; altele, deşi păgâne la origine, s-au încreştinat odată cu cei care le ţineau mai înainte. Mai jos, ne vom opri asupra câtorva acte sau obiceiuri, căutând să aflăm care este legătura lor cu praznicul Învierii şi în ce măsură îl pot ajuta pe credincios să se apropie mai mult de Dumnezeu.

Lumânarea

În noaptea de Înviere, credincioşii care merg la biserică se îngrijesc să vină cu lumânări pentru „a lua lumină“: din candela aflată pe sfânta masă, preotul aprinde o lumânare, apoi, ieşind la credincioşi, le adresează chemarea: „Veniţi de luaţi lumină!“ Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creştinii le ţin în mâini pe toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină. Această lumină este dusă apoi de fiecare, la casa sa. Mulţi creştini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea Învierii şi o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz în casă.
Lumânarea este nelipsită la slujbele bisericeşti. Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplineşte un rol important în viaţa creştină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este lumină (1 Ioan 1,5).
Apoi, lumânarea care arde este „vie“: flacăra este într-o continuă mişcare, iar ceara se consumă încet, încet. Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru Dumnezeu şi pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne aminteşte, astfel, că viaţa noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea jertfei.
În acelaşi timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăşi trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns faţă de bunătăţile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit şi de credincioşi care se străduiesc ca, cel puţin de Paşti, să aibă lumânări din ceară curată.

Mielul pascal

Tradiţia moştenită din moşi strămăşi în ţara noastră este ca masa din zilele Paştilor să conţină preparate din carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare separată de mielul sacrificat cu acest prilej.
Dacă, astăzi, sacrificarea mielului de către creştini nu mai este un act de cult, în timpul Vechiului Testament aceasta reprezenta actul central al Paştelui iudaic. Înaintea trecerii prin Marea Roşie, deci a eliberării din robia egipteană a poporului evreu, Dumnezeu a instituit, prin Moise, sărbătoarea Paştilor. În ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel pe care l-a mâncat fript pe foc, cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Cu sângele mielului au fost unse uşile caselor, astfel încât, atunci când moartea a lovit pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, copiii evreilor au scăpat cu viaţă. Astfel, pentru poporul evreu, Paştile şi tăierea mielului pascal însemnau amintirea salvării minunate din robia egipteană şi începutul unei vieţi în libertate.
Mielul trebuia să fie de un an şi integru, să nu aibă nici o meteahnă. De ce a fost ales acest animal şi nu altul? Pentru că mielul, prin chipul lui, exprimă blândeţea şi nevinovăţia. În Noul Testament, Hristos foloseşte deseori, în parabolele Sale, mielul sau oaia pentru a-i desemna pe cei drepţi - în opoziţie cu caprele, chipul celor răi.
Imaginea mielului este folosită, apoi, de către profeţii Vechiului Testament pentru a-L descrie pe Mesia, pe Mântuitorul Hristos. De exemplu, Isaia, vorbind despre Patima Lui spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus...“ (Is. 53, 7).
Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). Prin Jertfa Sa cea de bunăvoie, a scos pe om din robia păcatului şi a morţii, deschizând din nou calea spre unirea cu Dumnezeu. Având în Iisus Hristos adevărata jertfă, creştinii nu mai sunt nevoiţi să jertfească miei sau alte animale. Tot ceea ce au de făcut este să se străduiască să devină părtaşi Jertfei lui Hristos, păstrată şi descoperită în dumnezeiasca Liturghie.
Aşadar, pentru creştini, mielul de Paşti nu are o semnificaţie religioasă. Sacrificarea şi consumarea acestuia în zilele Învierii Domnului trimit însă cu gândul la minunea trecerii poporului evreu prin Marea Roşie şi pot constitui un prilej de meditaţie la Hristos, Mielul lui Dumnezeu.

Ouăle roşii

Ouăle roşii nu lipsesc de Paşti de pe masa creştinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate la sfârşitul slujbei de Înviere. În perioada pascală, creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind unii către alţii: „Hristos a înviat!“, „Adevărat a înviat!“
Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpul când anul nou se serba la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fertilităţii. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor, fiind păstrat până în zilele noastre.
Oul roşu simbolizează Învierea Domnului. După cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi Hristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind începătură a învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor.
Tradiţia a păstrat mai multe legende care leagă ouăle roşii de Patimile şi Învierea Domnului. Una dintre ele spune că pietrele cu care l-au bătut evreii pe Hristos, lovindu-se de El, s-au transformat în ouă roşii. Potrivit unei alte legende, după ce a fost răstignit Mântuitorul, cărturarii şi fariseii au făcut un ospăţ de bucurie. În timp ce mâncau, unul dintre ei a spus în batjocură: „când va învia cocoşul acesta pe care îl mâncăm, iar ouăle acestea fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus“. Nu a terminat însă bine de rostit aceste cuvinte că ouăle au devenit roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.

Pasca

Pasca este un cozonac special care se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are formă rotundă, amintind de coroana lui Hristos, sau dreptunghiulară, asemănătoare mormântului în care a fost aşezat. La mijloc are imprimată o cruce, iar pe margini, este împodobită cu aluat împletit.
O legendă din Bucovina spune că pasca se face de pe vremea când umbla Iisus, cu ucenicii Săi, prin lume. Poposind la un gospodar, la plecare, acesta le-a pus de mâncare în traiste. Oprindu-se într-o pădure, apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştile, iar El le-a răspuns că Paştile va fi atunci când vor găsi pâine de grâu în traiste. Cum gospodarul la pusese tocmai pâine de grâu, atunci a fost Paştile.

▲ Iepuraşul aducător de ouă

Iepuraşul de Paşti este o inovaţie recentă care tinde să câştige tot mai mult teren chiar şi în spaţiul creştin. Simbolul este unul păgân, legat de Eastre, zeiţa fertilităţii la anglo-saxoni. Întrucât sărbătoarea păgână dedicată zeiţei Eastre avea loc primăvara, după încreştinare, lumea anglo-saxonă a transferat numele acesteia Paştelui creştin, devenind Easter.
Simbolul iepuraşului aducător de ouă a fost dus de emigranţii germani America. De aici s-a răspândit apoi în majoritatea ţărilor creştine.
Astăzi, iepuraşul de Paşti are, în mod preponderent, o trăsătură comercială: este cel în numele căruia se oferă cadouri. Un fel Moş Crăciun al primăverii. Euforia cadourilor „datorate“ iepuraşului de Paşti, lasă pe un plan secundar temelia pe care se zideşte însăşi credinţa creştină: Învierea Domnului. Oamenii ajung să se preocupe de o mulţime de lucruri drăguţe la prima vedere, dar care nu îi şi vindecă de problema esenţială - moartea - pe care, numai uniţi cu Hristos cel înviat, o pot depăşi.

sursa:www.ziarullumina.ro

Sfanta si Marea Miercuri

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh!

Fratilor, cu darul lui Dumnezeu ne-am invrednicit inca o data a posti Postul mare. Aceasta este un castig mare pentru cei ce au postit cum se cade si o pierdere si mai mare pentru cei ce n-au postit cum trebuie.

Biserica nu sileste pe nimeni sa respecte asezamintele si regulile sale, dar cei ce nu le respecta se pedepsesc ei singuri. Pe cand cei ce s-au nevoit nevointa cea buna a postului intra acum intru bucuria Domnului lor, cei slabi si neascultatori sunt nevoiti sa simta lipsa si intristare. Pentru acestia din urma va fi o mare ingaduinta daca Dumnezeu ii va invrednici sa mai ajunga inca o data in viata lor postul mare, spre a-si repara greseala din anul acesta. Iar daca vreunul dintre ei nu se va invrednici de acest dar dumnezeiesc, pentru acela postul mare e pierdut pentru totdeauna.

Ce i-a impiedicat pe acestia de a fi ascultatori Bisericii, de a semana impreuna cu ceilalti frati ai lor lacrimi de pocainta pentru ca acum sa secere impreuna cu ei manunchiuri de bucurie? Cu cat ni se pare mai grea munca, cu atat ne simtim mai veseli cand o ispravim si culegem roadele ei. Socotim ca si ziua de astazi este foarte vesela pentru cei ce s-au nevoit in nevointa cea buna a postului. Sa se arunce deci unii ca acestia cu smerenie la treptele altarului si sa multumeasca cu caldura pentru aceasta Domnului! Fara darul Lui, fratilor, voi nu numai ca n-ati fi savarsit, dar nici n-ati fi inceput macar nevointa voastra cea sfanta.

Insa, bucurandu-ne ca s-a ispravit postul, nu trebuie sa ne bucuram cu bucuria celor ce scapa de la temnita. Aceasta ar insemna ca nu cunoastem pretul postului, nu cunoastem dulceata lui. Cel ce cunoaste acestea, acela si dupa sfarsitul postului continua a fi prietenul lui. Si cum sa nu fie? Putem noi oare, fara paguba sufleteasca, sa parasim postul interior, care consta in a ne infrana patimile? A pune capat acestui post ar insemna a pune capat virtutii.

Posturile obisnuite sunt randuite pentru ca in timpul lor sa ne infranam de la mancaruri, iar postul in care trebuie sa ne infranam de la fapte rele tine toata viata noastra. Dar chiar si infranarea de la mancaruri nu trebuie sa fie marginita numai in posturi. Orice mancare vatamatoare pentru suflet este oprita nu numai in posturi, ci in tot timpul vietii, si cel ce o mananca calca legea postului, in orice timp ar manca-o.

Astfel, nici postul trupesc nu trebuie sa fie parasit cu totul, cum fac unii. Parasirea cu totul a postului ar insemna ca noi nu iubim postul; caci se poate oare sa parasim pentru multa vreme ceea ce iubim din toata inima? Si se poate oare sa nu iubim din toata inima ceea ce ne-a tamaduit sufletul nostru? Daca vom parasi cu desavarsire postul, prin aceasta vom dovedi ca am postit de nevoie, iar nu de bunavoie, din convingere. Vom dovedi ca am purtat legaturile ca niste sclavi si captivi.

Experienta trebuie sa ne fi incredintat ca postul intotdeauna este inainte-mergatorul, calauza si tovarasul rugaciunii, tatal cugetelor curate, invatatorul faptelor bune, reazemul intreprinderilor mari, credintei si dragostei.

De aceea, crestine, intotdeauna sa-l chemi in ajutor, caci toata doctoria buna numai atunci este si folositoare, cand este intrebuintata la timp. Si vei proceda inca si mai intelept, cand vei face din post un tovaras nedespartit pentru intreaga ta viata. Nu te inspaimanta de acest sfat. Implinirea lui nu va face viata ta, cum ti se pare poate, nici grea, nici posomorata, ci dimpotriva, te va usura de multe rele, neplaceri si suparari. Tu singur vei recunoaste ca-i asa cand vei afla in ce consta postul perpetuu: el consta nu in neintrebuintarea absoluta a hranei, ci in intrebuintarea ei in asa fel incat ea niciodata sa nu te faca rob trupului, incat tu, totdeauna, cand te scoli de la masa, sa simti ca parca ai mai avea nevoie sa mai mananci ceva, iar nu sa fii ghiftuit, cum se intampla adeseori cu multi dintre voi.

Acum te intreb: greu e oare de facut aceasta? Au nu aceasta te sfatuiesc si doctorii sa faci? Au nu cu aceasta conditie iti fagaduiesc si ei ca te vor face sanatos cu trupul? Noi insa iti fagaduim in schimbul acestei conditii ceva mai mult: iti fagaduim sanatate, si trupeasca, si sufleteasca. Caci trebuie sa marturisim si sa cunoastem ca sufletul din pricina nimanui nu sufera mai mult ca din pricina trupului; iar trupul din pricina nimanui nu sufera mai mult ca din pricina mancarii si bauturii peste masura.

Ceea ce am zis despre post, aceea trebuie sa zicem si despre pocainta si marturisire: nici de acestea nu trebuie sa ne despartim nici dupa terminarea postului. Daca noi am gresi si am pacatui numai intr-un anumit timp, atunci am putea sa amanam si pocainta pentru un timp oarecare, dar noi gresim si pacatuim tot timpul, si daca gresim si pacatuim, atunci trebuie sa ne si pocaim si sa ne marturisim.

Astepta-vom oare un anumit timp, sa vina un anumit post randuit de Biserica, cand rana va deveni deja primejdioasa? Nu! Indata ce capatam o rana, sa ne silim imediat a o vindeca, cum facem si cu ranile trupesti. De aceea spitalul sufletesc este pururea deschis, pentru ca oricand sa putem gasi intr-insul vindecarea ranilor noastre sufletesti.

Daca o rana a trupului nu poate fi lasata necercetata, fara sa ne expunem la primejdie, apoi cu atat mai vartos nu poate fi neglijata o rana a sufletului. Noua ni se pare ca nu-i nimic daca purtam cu anii pacatele in sufletul nostru, dar aceasta este o amagire vrednica de plans. Pacatul este o otrava grozava. Daca nu curmam lucrarea lui printr-o grabnica pocainta, atunci el cuprinde si patrunde tot sufletul si-l vatama pentru multa vreme. De aceea si ajungem sa fim robi ticalosi ai viciilor, fiindca nu le inabusim chiar de la ivirea lor. Mai pe urma ne caim si vedem sclavia noastra, dar adesea nu mai suntem in stare sa rupem legaturile cu care suntem legati de ele.

Eu nu pot pricepe cum un crestin adevarat se poate lipsi de aceasta hrana dumnezeiasca, care sunt Sfintele Taine, timp de un an intreg. Numai acest lucru ne arata destul de bine ca nu stim pretul Trupului si Sangelui Domnului, iar nestiinta aceasta inseamna nepasare pentru mantuirea noastra.

Nu tot asa faceau si crestinii cei de demult: ei se impartaseau ori de cate ori luau parte la Sfanta Liturghie, si ca marturie ne serveste indemnul pe care pana astazi il auzim repetandu-se in biserica: "Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati."

Aceasta invitatie ne arata ca toti cei ce iau parte la Liturghie trebuie sa se si impartaseasca. Sentimentul necuratiei si al nevredniciei si dorinta de a ne pregati mai bine pentru primirea acestei mari taine au dat nastere obiceiului de a nu ne impartasi totdeauna, ci in anumite timpuri si zile. Dar obiceiul acesta nu trebuie sa incurajeze trandavia si lenea noastra.

Ce s-ar intampla daca s-ar zice ca in cutare loc se imparte in toate zilele mana? Eu cred ca in toate zilele s-ar duce acolo multime de oameni ca sa poata capata mana, si daca s-ar cere pentru aceasta o anumita pregatire, fara indoiala multi s-ar pregati cu cea mai mare sarguinta. Biserica insa zilnic ofera Trupul si Sangele Domnului si nimeni nu se arata spre a le primi. Oare sunt semne bune acestea? Oare sufletul nostru este sanatos cand fuge de hrana duhovniceasca? Sa zicem ca unii nu apuca sa se pregateasca, dar cand nimeni nu se ofera sa primeasca painea cea cereasca, atunci inseamna ca toti sunt nevrednici, si daca toti sunt nevrednici, atunci ce sa zicem de crestinatatea noastra? Ce ar zice oare un imparat despre boierii sai daca, chemati fiind acestia in fiecare zi la masa sa, ei n-ar veni decat o singura data pe an?

Astfel, fratilor, despartindu-ne de Sfanta Patruzecime, sa nu ne despartim si de acele mijloace de mantuire care sunt strans unite cu ea. Biserica le randuieste pe toate laolalta si intr-un anumit timp din cauza slabiciunii si nesimtirii de care suntem stapaniti in restul timpului, ne porunceste sa ne folosim de aceste mijloace o data pe an sub deosebita sa priveghere, pentru ca, in acest chin pana si cei mai nedeprinsi cu ele sa le intrebuinteze cum se cade, iar nicidecum pentru a ne arata ca in celelalte timpuri ale anului nu le-am putea intrebuinta.

Si daca si in celelalte timpuri ale anului ai nevoie de indemnul si povata Bisericii, fii incredintat ca le vei gasi ori de cate ori vei avea nevoie. Sfanta Biserica n-are numai un singur post, ci patru. Fiecare din aceste posturi e mare daca nu il vei micsora prin neinfranarea ta. Dupa fiecare din aceste posturi urmeaza cea mai stralucita zi a invierii, daca tu stii sa invii din moartea pacatului.

Acestea sunt, fratilor, sfaturile si povetele pe care m-am crezut dator sa vi le dau acum, la sfarsitul Sfantului si Marelui Post cel de patruzeci de zile. Nu uitati, iubitilor, ca toata viata noastra pamanteasca trebuie sa fie pentru noi ca un post perpetuu mare. Fara aceasta noi nu vom ajunge Pastile in ziua cea neinserata a imparatiei, nu vom intra intru bucuria invierii.

Ce sa va spun acum voua, celor ce ati petrecut postul mare fara nici o bagare de seama si nu l-ati intrebuintat deloc pentru vindecarea ranilor constiintei voastre? Nu se poate ca voi sa nu fi simtit si sa nu simtiti un fel de intristare ca nu ati implinit porunca Bisericii! Si, desigur, nu le-ati indeplinit nu pentru ca dispretuiti autoritatea Bisericii, caci fiii nu pot a-si dispretui mama care se ingrijeste de binele lor cel vesnic, ci pentru ca ati fost cuprinsi si stapaniti de poftele trupului vostru. Ele v-au astupat auzul si nu v-au lasat sa mergeti pe acea cale sfanta pe care a voit sa va povatuiasca Biserica. Ele si diavolul v-au lipsit de mangaierea sufleteasca, caci unde e neinfranarea, acolo se afla si diavolul, acest vrajmas al lui Dumnezeu si al virtutii. El, uciga-l crucea, va tine nevazut in robia lui si acum desigur ii pare bine si rade de voi si-si bate joc, ca de o prada a sa.

Dar, fratilor, voiti voi oare sa fiti vesnic de rasul diavolului? Destul si-a batut joc de voi, acum a venit vremea sa va bateti voi joc de dansul. A venit, zic, vremea, caci el niciodata nu e asa de slab ca in aceste zile ale patimilor si ale mortii Domnului. In aceste zile e timpul cel mai potrivit sa iasa din mrejele lui toti cei ce au fost vanati de el dupa vointa sa (II Tim. 2, 26).

Si voi fara indoiala veti scapa daca, lepadand indaratnicia si impietrirea inimii, va veti grabi a alerga la doctorul sufletesc si daca, asemenea lui Petru, veti plange cu amar pacatele voastre. Acela s-a lepadat de invatatorul sau si, cu toate acestea, fiindca s-a pocait, s-a invrednicit sa fie unul din cei dintai care L-au vazut dupa inviere. Acelasi lucru va fi si cu voi, daca va veti pocai, ca acest apostol. Amin.

Inochentie al Odesei

Traditii si obiceiuri in Saptamana Mare

Traditii si obiceiuri in Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor

Saptamana Mare, ultima saptamana a Postului Pastelui, numita si Saptamana Patimilor, are menirea de a pregati credinciosii pentru Inviere.

Pentru a simti bucuria pascala trebuie sa ne pregatim in aceasta saptamana atat sufletul, cat si trupul, inasprind postul pe cat ne sta in putinta macar in aceste ultime zile, care sunt si cele mai importante din Post. Dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsa si peste cel care a venit abia in ceasul al unsprezecelea ca si peste cel care a venit inca din ceasul intai la Hristos.

Postul Negru este tinut in credinta ca Dumnezeu il va feri pe cel care posteste de toate bolile, il va face sa fie sanatos si sa-i mearga bine tot restul anului si-l va ajuta la necazuri si nevoi.

Pentru Saptamana Patimilor sunt caracteristice urmatoarele traditii: pastrarea linistii, a tristetii generale; focuri rituale; respectarea stricta a postului; interdictia unor importante lucrari casnice; ingrijirea locuintelor; curatenia prin curti; intreruperea provizorie a lucrarilor principale in camp; confectionarea hainelor noi pentru sarbatoare; taierea vitelor si pasarilor pentru sarbatori; tocmirea lautarilor pentru hora satului; impartasirea la biserica; iertarea reciproca intre oameni

Numita si Saptamana Neagra in Bihor si Maramures, Saptamana Mare gaseste pe toata lumea ocupata, toti se pregatesc sa intampine marea zi a Invierii Domnului.

In aceasta saptamana se face curatenie generala in casa, in curte si in acareturi: se matura curtile, se repara gardurile, se curata gunoiul din suri, se lipesc si se varuiesc peretii, se spala perdelele si mobilierul, se sterg geamurile, se aerisesc toate hainele, asternuturile si covoarele. Se face curatenie si in grajdul animalelor, varuindu-se inauntru.

Barbatii muncesc la camp pana cel tarziu in ziua de joi, cand revin in gospodarie si isi ajuta nevestele la treburile casnice.

In Maramures, in aceasta saptamana oamenii poarta haine de doliu, iar casa o imbraca tot in negru si albastru inchis. Stergarurile se schimba in ziua de Inviere cu cele albe, iar femeile isi schimba portul.

Luni si marti, la utrenii, se citesc Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urma invataturi ale Domnului. Miercurea Mare ne apropie de Sfintele Pasti, fiecare credincios luand aminte in aceasta zi la doua exemple: cel al pacatoasei desfranate, instrainate de Dumnezeu (dar care aducand in aceasta zi mir si ungandu-L pe Hristos, devine mironosita) si cel al lui Iuda (ucenicul care, desi apropiat de Domnul, L-a vandut, tot astazi, pentru treizeci de arginti fariseilor si carturarilor ce voiau sa-L ucida). Gestul lui Iuda a facut ca, mai tarziu, ziua de miercuri sa fie declarata zi de post, ea fiind, alaturi de vineri (ziua in care Iisus a fost rastignit), una din cele doua zile ale saptamanii in care trebuie sa posteasca crestinii de-a lungul anului.

In Joia Mare, oamenii merg la biserica sa se spovedeasca si impartaseasca. Tot in Joia Mare, in Maramures nu se da prescura acasa, ci se opreste de la toata lumea, caci din ea se pregatesc pastile. Seara, lumea se duce la priveghi, la denie, toti in haine de doliu, facute din panza alba si cusute cu negru.

Vopsitul oualor in rosu se face in Joia Mare, urmand ca in Sambata Mare sa se coaca pasca si cozonacul ce vor fi aduse la biserica in noaptea de Inviere pentru a fi sfintite.

Patru lucruri sunt praznuite in Joia Mare: spalarea picioarelor apostolilor de catre Hristos, Cina Domneasca la care s-a instituit Taina Impartasaniei (Euharistia), rugaciunea din gradina Ghetsimani si prinderea Domnului de catre cei ce voiau sa-l ucida.

Exista si cateva superstitii referitoare la aceasta zi:
- nu este bine sa dormi in Joia Mare, caci cine doarme in aceasta zi va ramane lenes un an intreg;
- daca doarme o femeie, va veni Joimarita care o va face incapabila de lucru tot anul;
mortii vin in fiecare an in aceasta zi la vechile lor locuinte, unde stau pana in sambata dinainte de Rusalii;
- in credinta populara aceasta zi este termenul final cand femeile trebuie sa termine de tors canepa.
Dintre obiceiurile din Joia Mare amintim:
- se fac focuri in curtea casei, pentru ca mortii sa se poata incalzi. Focul din Joia Mare, se face aprinzand pentru fiecare mort cate o gramajoara, daca vreti sa fie si ei luminati pe lumea cealalta in unele locuri se duc la biserica bauturi si mancaruri, care se sfintesc si se dau de pomana, pentru sufletul mortilor. In alte parti se impart la biserica coliva si colaci;
- o alta traditie este nunta (maritarea) urzicilor, ceea ce inseamna inflorirea si, implicit, incetarea acestora de a mai fi bune de mancat;

In Vinerea Mare, nu se mai slujeste Sfinta Liturghie, se tine post negru si nu lucreaza nimeni nimic, nici macar clopotele nu se trag. Daca trebuie vreun mort ingropat, se-ngroapa numai cu bataie de toaca. De cand se slujeste Punerea in Mormant si pana in ziua Invierii, nu se trag clopotele.

Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapa a tinguirii lui Hristos, care se afla acum in mormant. La sfarsitul slujbei se inconjoara biserica cu Sfantul Aer, pe sub care trec apoi toti credinciosii. Numit si Epitaf, Sfantul Aer este o panza de in sau de matase, de catifea sau de musama pe care se afla imprimata, brodata ori zugravita icoana inmormantarii Domnului. Epitaful simbolizeaza trupul mort al lui Hristos.

Sambata Mare este ultima zi de pregatire a Pastilor, cand gospodinele pregatesc cea mai mare parte a mancarurilor traditionale, definitiveaza curatenia si fac ultimele retusuri la hainele pe care le vor imbraca la Inviere si in zilele de Pasti.

Traditii in Sambata Mare:
- se sacrifica mielul si se prepara drobul, friptura si borsul de miel. De Paste nu se pregatesc foarte multe feluri de mancare.
- pe vremuri era obligatoriu ca femeile sa imbrace, la slujba de Inviere si in zilele de Pasti, macar o camasa noua, cusuta in orele de taina ale noptii, iar barbatii sa aiba cel putin o palarie noua.

La miezul noptii, lumea porneste in liniste spre biserica, pe drum se vorbeste in soapta, iar la slujba toata lumea sta cu mare evlavie. Dupa ce iau lumina, oamenii merg in cimitir la capataiul mortilor familiei si aprind si acolo lumanari, ca si cei trecuti dincolo sa stie ca a venit Invierea Domnului. Lor li se da de pomana si in ziua de Inviere, dar si peste o saptamana, cand e Pastele Mortilor. De aceea, culoarea cu care s-au vopsit ouale de Pasti nu se arunca, ci se pastreaza o saptamana, cand se rosesc din nou oua, se duc la biserica, se slujesc si apoi se duc afara, la morminte, si se dau de sufletele celor dusi.

Copiii abia asteapta sa vina de la slujba de Pasti, ca dorm o ora, doua, si se scoala sa mearga prin vecini, sa vesteasca Invierea si sa primeasca oua rosii si banuti. Baietii merg intai, in zori, si apoi fetitele, dupa ceasurile zece, unsprezece. Ca asa e credinta, in ziua de Pasti trebuie sa-ti intre intai in casa un baiat, ca sa ai spor si bogatie, ca daca-ti intra o fata, ti-aduce saracie si ghinion.

La masa de Pasti, la amiaza, se aduna cei ai casei, se mananca miel si cozonac si se petrece in liniste, fara muzica si galagie. Batranii ies apoi la portile caselor si vorbesc, povestesc.

In Maramures si Bihor se fac vizite in sat la alte familii, a doua si a treia zi de Pasti, cand se organizeaza si hora satului sau higheghe. Se angajeaza lautari, si acolo, in mijlocul satului, se aduna toti, tineri si batrani, si petrec.

Un obicei, in zona Bihorului este Ruga pentru ploaie. Se face dupa Pasti, aproape de Rusalii, cand vremea e secetoasa si holda de grau are nevoie de ploaie. Se aduna sapte feciori (cate zilele saptamanii), in fata bisericii, fiecare cu cate un snop de spice in mana. Merg in cimitir si scot doar cu mainile goale cea mai veche cruce. Insotiti de preot si de tot alaiul satului la Valea Chijicului, crucea este pusa sa pluteasca pe apa si preotul citeste de dezlegarea ploii. Apoi, toata lumea arunca cu spice si cu flori peste crucea din apa, rugandu-se sa aduca ploaie si sa fie holdele bogate. La terminarea slujbei, cei sapte feciori scot crucea din apa si o duc la loc, in cimitir.

In intervalul dintre rastignirea pe cruce si Inviere, Fiul lui Dumnezeu a lasat trupul Sau sa zaca in mormant trei zile si in acest timp S-a coborat cu sufletul la iad, sfaramandu-i portile. Traind timp de trei zile numai prin suflet, Iisus a voit sa ne arate ca este posibila o viata spirituala, biruitoare si fericita, si fara de trup. Pana la El, oricine murea se ducea la viata chinuita din iad, intrucat toti treceau pragul eternitatii cu sufletul transfigurat de pacat. Aceste trei zile de viata ale lui Iisus cu sufletul despartit de trup formeaza inceputul Raiului. Incepand din acest moment, sufletele celor drepti sunt asezate in Rai pana la Invierea lor cu trupurile. Aceasta inviere, numita si Invierea de Obste, va avea loc la a doua venire a Mantuitorului. Un alt motiv pentru care Iisus s-a pogorat la iad a fost acela de a incredinta si celor de acolo, care au trait pe pamant inaintea Sa, Vestea cea buna a mantuirii neamului omenesc de sub robia diavolului si a pacatului.

sursa:www.crestinortodox.ro

MARTEA SEACA

A doua zi din Săptămâna Patimilor, împleteşte tradiţia creştină cu credinţele precreştine. Oamenii se pregătesc de sărbătoarea marii Învieri, atât în biserici cât şi în gospodării.

În această zi, în bisericile ortodoxe din toată ţara se citesc parabolele celor zece fecioare.

Cele cinci fecioare înţelepte sunt personificarea tuturor oamenilor care, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, se îngrijesc de lumina cea sufletească (candela). Această lumină sufletească nu se poate aprinde decât prin faptele milostivirii (untedelemnul), prin dragostea faţă de aproapele nostru.

Cele cinci fecioare nebune reprezintă sufletele care au dat uitării faptele iubirii de Dumnezeu şi de oameni.

Pilda talanţilor este în legătură directă cu pilda celor zece fecioare şi ne arată cât de importantă este înmulţirea darurilor noastre prin faptele cele bune puse în slujba bucuriei aproapelui nostru.

Conform credinţelor populare precreştine, marţea seacă este zi nelucrătoare. Se spune că dacă se munceşte în această zi, nu se mai fac grâne.

Centrându-se pe termenul generic al săptămânii – a seca, secare, secat –, ziua este caracterizată de practici magice ambivalente, ce utilizează atât magia negativă (interdicţii pentru a nu stârni golul, secul, nenorocul), cât şi cea pozitivă (scăldatul ritual, pentru a seca bolile).

sursa:www.evz.ro

A murit Monica Lovinescu, doamna constiintei noastre.

Chiar dacă ştiam că e suferindă şi chiar dacă, din discreţia suferinţei nu mai ieşea în public, speram că pentru doamna Lovinescu nu există sfîrşit.

Monica Lovinescu face parte din conştiinţa noastră. E unul dintre acei oameni despre care nu poţi vorbi la trecut: pe cei din generaţia mea ne-a ajutat să ne formăm. Pentru mulţi alţii, Monica Lovinescu a fost unul dintre puţinele repere sigure, în momentele dificile.

Nu şi-a pierdut încrederea în valorile democraţiei în perioada totalitarismului. Nu şi-a pierdut încrederea în forţa românilor de a-şi regăsi destinul firesc. S-a luptat folosind o singură armă, cuvîntul.
De la microfonul Europei Libere, Monica Lovinescu şi soţul său Virgil Iernuca au fost mai puternici decît tot uriaşul aparat de propagandă al regimului comunist. Nu s-a temut de ticăloşii care au încercat să-i închidă gura nici după ce a fost agresată fizic, într-o josnică încercare de a-i învinge trupul. În Parisul exilului a trăit urmărită fără întrerupere de vinovăţia că mama sa a plătit cu viaţa preţul libertăţii ei. A renunţat la o posibilă carieră de scriitoare de limbă franceză, limba pe care o ştia perfect, pentru a se întoarce cu gîndul şi cuvântul în ţară. În perioada în care o mare parte a intelectualităţii franceze se lăsa păcălită de propaganda stalinistă, Monica Lovinescu a descoperit că şi în libertatea Parisului trebuia să lupte împotriva cenzurii: a tăcerii şi a neîncrederii. A refuzat să se alăture vreuneia dintre grupările de români care se luptau ridicol pentru putere în exil, fiindcă nu era capabilă de jocuri mici. A primit cu nostalgică seninătate trădările şi nerecunoştinţa unora dintre cei pe care i-a ajutat în exil. Despre un scriitor care i-a răsplătit sprijinul necondiţionat forfecînd-o nedrept şi fără scrupule, doamna Lovinescu s-a mulţumit să spună doar că regretă că l-a cunoscut, fără să retragă nici unul dintre cuvintele elogioase pe care le-a rostit despre el.

Cu aceeaşi demnitate cu care a acceptat după 1989 închiderea biroului de la Paris al Europei Libere şi cu aceeaşi discreţie cu care a primit moartea lui Virgil Ierunca, Monica Lovinescu s-a retras în ultimii doi ani în singurătatea suferinţei. Credea şi uneori spunea că nimeni nu e de neînlocuit, fiindcă nici o clipă nu şi-a pierdut încrederea în continuitatea demnităţii, a curajului şi a generozităţii românilor. Chiar dacă nu mai e, Monica Lovinescu, doamna de neînlocuit a conştiinţei noastre, rămâne pentru mine şi probabil că pentru toţi cei care au avut fericirea s-o cunoască, undeva în preajmă, cu zâmbetul său uşor ironic şi cu privirea ei caldă, dar care ştia să şi fulgere.


O voce marcanta a Europei Libere

Figură emblematică a radioului Europa Liberă, unde a realizat emisiunile "Actualitatea culturală românească" şi "Teze şi antiteze la Paris", Monica Lovinescu a fost percepută drept una dintre cele mai importante voci anticomuniste. Născută pe 19 noiembrie 1923, la Bucureşti, Monica Lovinescu s-a refugiat în Franţa, în 1947, unde a cerut azil politic.

Dumnezeu sa o odihneasca!

Astazi incepe Saptamana Patimilor

Pentru creştinii ortodocşi şi greco-catolici, astăzi începe Săptămâna Mare. Aceasta este ultima săptămână din postul Paştelui şi are menirea de a-i pregăti pe credincioşi pentru Înviere.
Este săptămâna în care au loc cele mai importante evenimente din istoria mântuirii, începând cu ultimele învăţături trimise de Hristos ucenicilor Săi şi sfârşind prin Jertfa de pe cruce, punct culminant al întregii activităţi a Mântuitorului: iertarea păcatelor omenirii.

Luni. Primele trei zile ale Săptămânii Patimilor (sau Săptămânii Mari) ne amintesc de ultimele sfaturi lăsate de Hristos ucenicilor Săi. Acestea sunt învăţăturile amintite în slujba Ceasurilor. Slujbele Utreniei (numită denie) săvârşită în serile Duminicii Floriilor şi a zilelor de luni şi marţi din Săptămâna Patimilor sunt grupate în jurul temei Mirelui, inspirate din Pilda celor zece fecioare care cheamă la pregătirea pentru A Doua Venire a lui Hristos, căci „în mijlocul nopţii vine furul“.

Marţi. Se face pomenirea celor zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

Miercurea Mare. Se săvârşeşte Taina Sfântului Maslu, în amintirea ungerii lui Hristos cu mir, în Betania. La sfârşitul slujbei, preotul îi unge pe credincioşi cu Sfântul Mir. Tot în această zi se pomeneşte vinderea lui Iisus de către Iuda.

Joia Mare. Acest moment aminteşte de prezenţa lui Hristos pe pământ la momentul Cinei celei de Taină. În unele locuri se face Slujba spălării picioarelor, amintind de gestul lui Hristos care a spălat picioarele ucenicilor, după Cină. Seara se face Utrenia pentru Vinerea Patimilor, cu Denia celor 12 Evanghelii.

Vinerea Mare. Începe cu citirea Ceasurilor împărăteşti, în timpul căreia se face amintirea coborârii trupului Mântuitorului de pe Cruce. Preotul este cel care împlineş te coborârea de pe Cruce: el ia trupul Mântuitorului, simbolizat de Sfântul Epitaf (pânza pe care este pictată sau brodată imaginea lui Hristos) şi îl aşază în mijlocul bisericii pe o masă care închipuie Mormântul Mântuitorului. În timpul slujbei de seară, numită a Prohodului Domnului (sau a Plângerii la mormânt), preotul ia Sf. Epitaf, ducându-l, în procesiune, în jurul bisericii înainte de a-l aşeza în Altar, pe Sfânta Masă (unde urmează să rămână până în miercurea din ajunul Înălţării Domnului). Procesiunea, urmată de credincioş ii care poartă în mâini lumânări aprinse, simbolizează coborârea lui Hristos la Iad.

Sâmbăta Mare. Se slujesc Vecernia şi Sfânta Liturghie a Sf. Vasile cel Mare, cu citiri din Psalmi şi binecuvântările Învierii, care amintesc de coborârea Mântuitorului la Iad, semnificând „Prima înviere“ a lui Adam şi biruinţa asupra morţii.

sursa:Florian Bichir-www.evz.ro

Maine, de Florii, impodobim icoanele si usile caselor cu salcie

Creştinii ortodocşi celebrează mâine, cu o săptămână înainte de Paşte, Intrarea Domnului în Ierusalim sau Duminica Floriilor, zi care deschide ciclul Sărbătorilor Pascale.

Floriile amintesc de intrarea triumfală în Ierusalim, când Mântuitorul a acceptat, pentru singura dată în viaţa Sa pământească, să fie aclamat ca împărat. Călare pe un asin, „împăratul smerit“ a fost întâmpinat de mulţime cu ramuri de finic şi de măslin şi cu urarea „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!“.

În această zi de sărbătoare, numită şi Duminica Stâlpilor, în biserici se sfinţesc, prin rugăciune şi stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart apoi creştinilor.

Astăzi, în ajunul praznicului Floriilor, se organizează pelerinaje în Capitală, în judeţele Ilfov şi Prahova şi în oraşe din zona Moldovei. În Bucureşti, pelerinajul va începe la Mănăstirea „Radu Vodă“ (la ora 17.00), va trece pe la Sfântul Spiridon nou, Biserica „Sfânta Ecaterina“, paraclisul Facultăţii de Teologie ortodoxă a Universităţii Bucureşti şi se va încheia la Catedrala patriarhală.

Mâine, în ziua de Florii, cei care ţin post au dezlegare la peşte.

Pe de altă parte, 1.385.718 români îşi sărbătoresc onomastica. Majoritatea sărbătoriţilor sunt femei (762.627), pe primele locuri în „top“ situându-se cele care poartă prenumele Viorica, Florentina, Florica, Florina, Camelia şi Margareta, urmate de Violeta, Delia, Lăcră- mioara, Crina sau Narcisa.

De luni, începe Săptămâna Patimilor, urmând ca duminică, 27 aprilie, să fie sărbătorită Învierea Domnului.

sursa:www.evz.ro