Chiar dacă ştiam că e suferindă şi chiar dacă, din discreţia suferinţei nu mai ieşea în public, speram că pentru doamna Lovinescu nu există sfîrşit.
Monica Lovinescu face parte din conştiinţa noastră. E unul dintre acei oameni despre care nu poţi vorbi la trecut: pe cei din generaţia mea ne-a ajutat să ne formăm. Pentru mulţi alţii, Monica Lovinescu a fost unul dintre puţinele repere sigure, în momentele dificile.
Nu şi-a pierdut încrederea în valorile democraţiei în perioada totalitarismului. Nu şi-a pierdut încrederea în forţa românilor de a-şi regăsi destinul firesc. S-a luptat folosind o singură armă, cuvîntul.
De la microfonul Europei Libere, Monica Lovinescu şi soţul său Virgil Iernuca au fost mai puternici decît tot uriaşul aparat de propagandă al regimului comunist. Nu s-a temut de ticăloşii care au încercat să-i închidă gura nici după ce a fost agresată fizic, într-o josnică încercare de a-i învinge trupul. În Parisul exilului a trăit urmărită fără întrerupere de vinovăţia că mama sa a plătit cu viaţa preţul libertăţii ei. A renunţat la o posibilă carieră de scriitoare de limbă franceză, limba pe care o ştia perfect, pentru a se întoarce cu gîndul şi cuvântul în ţară. În perioada în care o mare parte a intelectualităţii franceze se lăsa păcălită de propaganda stalinistă, Monica Lovinescu a descoperit că şi în libertatea Parisului trebuia să lupte împotriva cenzurii: a tăcerii şi a neîncrederii. A refuzat să se alăture vreuneia dintre grupările de români care se luptau ridicol pentru putere în exil, fiindcă nu era capabilă de jocuri mici. A primit cu nostalgică seninătate trădările şi nerecunoştinţa unora dintre cei pe care i-a ajutat în exil. Despre un scriitor care i-a răsplătit sprijinul necondiţionat forfecînd-o nedrept şi fără scrupule, doamna Lovinescu s-a mulţumit să spună doar că regretă că l-a cunoscut, fără să retragă nici unul dintre cuvintele elogioase pe care le-a rostit despre el.
Cu aceeaşi demnitate cu care a acceptat după 1989 închiderea biroului de la Paris al Europei Libere şi cu aceeaşi discreţie cu care a primit moartea lui Virgil Ierunca, Monica Lovinescu s-a retras în ultimii doi ani în singurătatea suferinţei. Credea şi uneori spunea că nimeni nu e de neînlocuit, fiindcă nici o clipă nu şi-a pierdut încrederea în continuitatea demnităţii, a curajului şi a generozităţii românilor. Chiar dacă nu mai e, Monica Lovinescu, doamna de neînlocuit a conştiinţei noastre, rămâne pentru mine şi probabil că pentru toţi cei care au avut fericirea s-o cunoască, undeva în preajmă, cu zâmbetul său uşor ironic şi cu privirea ei caldă, dar care ştia să şi fulgere.
O voce marcanta a Europei Libere
Figură emblematică a radioului Europa Liberă, unde a realizat emisiunile "Actualitatea culturală românească" şi "Teze şi antiteze la Paris", Monica Lovinescu a fost percepută drept una dintre cele mai importante voci anticomuniste. Născută pe 19 noiembrie 1923, la Bucureşti, Monica Lovinescu s-a refugiat în Franţa, în 1947, unde a cerut azil politic.
Dumnezeu sa o odihneasca!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu