"El facea de-acuma rugaciunea inimii (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul - n. red.), o facea neincetat, din poezia lui reiese ca e cel care a atins-o... unii clerici o ating, dar laici, mai putini... Si, atunci cand a iesit din puscarie, dupa acei cinci ani, la zece minute dupa ce a iesit, mi-a spus asa: Eu vreau sa-ti spun ceva.M-am dus langa el: Da.El era... distrus, moale ca o carpa: O data pe zi, imi rezervam placerea sa viu la tine, in Olimp (strada din Bucuresti pe care se afla locuinta familei Voiculescu - n. red.), sa sun la clopotel (eu am inteles ce vrea sa spuna, pentru ca eu aveam la unul din balcoane un clopotel de ala de uratori, cu o sforicica, si copiii, cand aveau ceva sa-mi spuna, trageau la clopotel ca sa nu urce scarile, sa deranjeze), sunam la clopotel si veneam si ma rugam la icoana mea a lui Isus Cristos. Dar numai o data pe zi.El facea detasarea in spirit. Mi-au spus si puscariasi de acolo. Tineri intelectuali, cum e Penciu, spunea: Da, Voiculescu intotdeauna vroia priciul de sus, de-abia se urca pe el la etajul trei, cum ar fi. Si, de multe ori, noi credeam ca a si murit, dar il lasam acolo, intra intr-o nemiscare totala. El facea detasarea la aceasta icoana a lui".Gabriela Defour, fiica poetului si prozatorului Vasile Voiculescu
Fragment din "Povesti ale Doamnelor din Bucuresti" de Victoria Dragu Dimitriu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu